Trilogia sexului rătăcitor este romanul de debut al Cristinei Vremeş (n. 1986), apărut în colecţia de scriitori contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu, la Editura Humanitas. Autoarea pare că a apărut din senin, nu cred să fi publicat ceva prin revistele de cultură româneşti. Şi-a făcut studiile superioare în străinătate, fiind licenţiată în filozofie şi istoria artei la University College London şi absolventă a unui masterat în filozofie la University of Cambridge, Newnham College. A fost mediator cultural la Fondation Louis Vuitton/ Context Travel şi custode la galeria Jeu de Paume din Paris.

Trilogia sexului rătăcitor este o carte explicit feminină şi implicit feministă (cu excepţia titlului orgolios-peremptoriu, care ostentează în maniera lui Simone de Beauvoir, cu polemicul Al doilea sex; descoperirea faptului că şi femeile pot avea veleităţi odiseice de rătăcire, dorinţe de cunoaştere şi experimentare nu echivalează cu monopolul feminin al acestor atribute). Romanul explorează problematica feminităţii prin poveştile a trei femei din aceeaşi familie, într-o filiaţie maternă întinsă, de fapt, de-a lungul a patru generaţii. Biografiile celor trei personaje feminine nu se desfăşoară complet, ele sunt surprinse mai degrabă în momente de criză, în perioadele de creştere şi de metamorfoză, de transformare a crisalidei în fluture, de sfâşiere a coconului matern sau a placentei simbolice şi de emancipare de sub tutela mamelor-păianjen. Bunica Mariana, mama Liliana şi Ada, trecute prin caleidoscopul mai multor vârste, au, în esenţă, cam aceeaşi fire îndărătnică, rebelă, aprigă, posesivă, autoritară, ambiţioasă (ca şi străbunica Lisveta). Revelaţia similarităţii feminine o va avea Ada, în visul idolului tricefal, multiplicat, în fond, o Evă generică în evantai, construită pe principiul repetiţiei şi al diferenţei (fiindcă identitatea unică pe scara genealogică nu este posibilă). Episodul oniric, reiterat, îşi poate găsi analogii cu apariţiile monstruoase din imaginarul prozei lui Cărtărescu, la fel ca şi viziunea grotescă a fetusului maltratat, survenită în sala de mese a unei mânăstiri: „Capul chel avea trăsăturile Adei: ochii migdalaţi, nasul borcănat şi maxilarul pronunţat. Părea un Christ coborât de pe cruce, leşinat, în formă de fetus, schimonosit într-un aer straniu, îndepărtat, lunar, de necuprins, cu găuri perforate la subraţ, în buric şi la nivelul urechilor. Zdrenţele luminoase din jurul sferei de maţ se zbăteau cu mai multă intensitate, de parcă erau nişte peşti spadă în apropierea unei balene ucigaşe. Din spatele fetusului adormit se căsca lama sclipitoare a unui instrument chirurgical în formă de ondulator de gene, care împungea în pereţii imaginari din întuneric, deschizându-se ca o gură de piton în spatele capului în formă de pară, căscând şi încleştându-şi dinţii energic, de mai multe ori, până a încetat, obosit, prăbuşindu-se în fundal“. Deşi trec, uneori, prin întâmplări crunte, „eroinele“ cărţii sunt femei obişnuite, mânate însă în viaţă nu doar de visuri (ori iluzii) de fericire matrimonială, ci şi de voinţa de a depăşi condiţia precedenţei. Mariana nu vrea să muncească pământul, precum Lisveta, ea doreşte să se mărite din dragoste şi să devină croitoreasă la oraş, Liliana refuză proiecţia maternă a unei cariere în medicină, pleacă de la munca de jos pentru a ajunge specialist postdecembrist în lichidări de fabrici şi uzine socialiste, iar despre Ada aflăm, în Epilog, că va părăsi ţara. Toate trec prin eşecuri amoroase sau conjugale, prin forţa destinului sau din cauza violenţei masculine. Lucian, băiatul pentru care Mariana fugise în toiul iernii de acasă, mort în război, pare singura rază de lumină din lumea bărbaţilor descrisă aici, o lume a brutalităţii, a alcoolului sau a aroganţei umilitoare.

Naraţiunea alternează persoana I şi persoana a III-a, dar, şi la cea din urmă, perspectiva aparţine, în fapt, tot câte unuia dintre cele trei personaje. Vocea Marianei, crescută în mediul rural, se aude mai puţin, în câteva monologuri răzleţe, ea neavând arii dezvoltate în capitole independente. Totodată, diferenţele de limbaj dintre partiturile Lilianei, cele ale Adei şi cele ale naratorului supratextual sunt aproape insesizabile. În ceea ce priveşte scriitura, şi aceasta este „feminină“ (tipologic vorbind, cu toate că un asemenea concept nu va fi niciodată suficient sau definitiv argumentat), în sensul că mizează mai ales pe descriptiv (realizat, uneori, prin cascade de enumerări), pe analiza minuţioasă a percepţiilor şi a senzaţiilor, a corporalităţii, în general (a corpului feminin în schimbare, a corpului agresat, excitat, bolnav etc.), a stărilor euforice şi a celor abulic-întunecate, a teatralităţii şi a emoţiilor incontrolabile, a crizelor şi a tulburărilor nervoase. Stilul variază de la micro-realism la impresionism poetic, având o ascendenţă ilustră, de la Virginia Woolf şi Hortensia Papadat-Bengescu până în contemporaneitatea cea mai recentă (la Andreea Răsuceanu, de pildă, în O formă de viaţă necunoscută). Cristina Vremeş nu merge însă cu fluxul conştiinţei până la experimentul radical al doamnei modernismului englez sau al lui Joyce, discursurile interioare ale personajelor sale sunt coerente, lipsite de entropie, urmând cuminte un fir (logic) narativ-descriptiv. De asemenea, faţă de alte reprezentante, dar şi reprezentanţi ai scriiturii „feminine“ (un Proust, de exemplu), în Trilogia sexului rătăcitor, fundalul social este extrem de sumar, de estompat (un pic de neo-realism gri socialist, incluzând şi cutremurul din 1977, câteva linii sugestive despre epoca tranziţiei postcomuniste). Exfolierea feminităţii devine, de la un moment dat încolo, monotonă, într-un roman de peste 250 de pagini, în care nu se întâmplă mai nimic (cea mai interesantă poveste, memorabilă prin intriga ei, prin drama morţii iubitului şi puterea reînvierii femeii, rămâne istoria Marianei). Sigur, tânăra autoare ar putea spune că, programatic, a construit o proză rizomatică, extensivă, dar secvenţele despre depresia bulimică a Adei şi aparenta vindecare din „paradisul“ hedonisto-hipiot de la Marea Neagră trenează destul de rău, pierzându-şi chiar şi vigoarea stilistică din prima parte a romanului.

Cu toate acestea, Cristina Vremeş este o prozatoare deosebit de talentată. Trilogia sexului rătăcitor conţine multe scene răvăşitoare, descrieri filigranate ale traumei psihice şi ale bolii fizice, ale sufletului şi ale visceralului, fragmente poetice simbolic-aţâţătoare, asemenea unor ferestre aburite, dincolo de care pâlpâie inefabilul existenţial: „Dimineaţa, lumina fracturată, ca de biserică, intra prin scândurile ştirbe ale tavanului. Camera era îngustă şi înaltă, cu o singură fereastră pătrată acoperită de două şindrile bătute în cruce. Casa nu mai fusese locuită de ani de zile, de când bunicul lui Lucian se stinsese. Pe peretele opus atârna portretul răposatului cu ochii cenuşii, săpaţi adânc într-un chip tulburat, de pustnic, primul lucru pe care Mariana l-a văzut. Privirea acestuia o urmărea dintr-un ungher tăcut. Lângă uşă era rezemat un ceaun mânjit de funingine pe dinafară şi lustruit pe dinăuntru, a cărui toartă se clătina în bătaia curentului de afară. Pereţii înguşti, căptuşiţi cu lemn, păreau să fie ai unui sicriu părăsit. Zăpada topită şiroia din loc în loc în fire translucide, din tavan până în podea, sau în ciucuri graşi desprinşi de pe bârnele superioare de lemn. Aerul mortuar, umed al camerei răspundea pustietăţii câmpiei“.

Trilogia sexului rătăcitor este un Bildungsroman al feminităţii, cu toate exuvierile şi rătăcirile inerente maturizării, dar şi o aventură a scriiturii debordante, capricioase, care îşi caută un corp romanesc. Aştept cu mare interes următoarea carte a Cristinei Vremeş.