Nicolae Manolescu este o personalitate inconturnabilă a istoriei şi criticii literare româneşti (a fost „pentru anii ’60-2000, Critica“, decreta cândva Al. Cistelecan). A publicat un raft de cărţi, lăsând culturii noastre Istoria critică a literaturii române şi alte câteva titluri de referinţă, precum Contradicţia lui Maiorescu, Sadoveanu sau utopia cărţii şi Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Probabil că volumul care îl defineşte cel mai bine pe criticul literar şi viziunea sa asupra criticii literare rămâne însă acela al Temelor. Principala temă a Temelor este figura spiritului critic.

Temele (reeditate în 2011, la Cartea Românească) reprezintă, în primul rând, un spaţiu al libertăţii gândirii. Un spaţiu în care gândirea îşi permite ori, mai degrabă, îşi cucereşte luxul disponibilităţii supreme: al flirtului cu varietatea ideilor, al capriciului de lectură şi al versatilităţii făţişe, al hazardului şi al ipotezelor spectaculoase, al paradoxului şi al jocului (un iocari serio, fireşte). De aceea, Nicolae Manolescu devine aici mai mult decât un critic. Nu folosesc întâmplător formula aceasta, folosită undeva de Lucian Raicu şi care i se potrivea perfect şi sieşi. Prin recitirea din unghiuri noi, imprevizibile a unor opere canonice, prin chestionarea adevărurilor ready-made, prin demontarea unor prejudecăţi şi clişee, critice sau de altă natură, prin revelarea unor analogii surprinzătoare, prin detectarea contradictoriului, prin aportul confesiv-autobiografic şi chiar prin unele teme ale Temelor (cititul şi scrisul, literatura rusă, Proust etc.), Manolescu pare cât se poate de apropiat de Raicu. Însă Manolescu, fiind mai mult decât un critic, nu este niciodată mai puţin decât un critic. E adevărat că, în destule articole ale volumului, textele literare se dovedesc pretexte pentru reflecţia psihologică, socială şi politică. De parcă autorul, claustrat într-o bibliotecă, fuge mereu cu gândul la lumea de-afară, căci fiecare carte citită îi trezeşte amintirea ei. Îl interesează, prin urmare, şi pe acest cititor nesăţios, ca şi pe Lucian Raicu, revelaţia existenţială, sucul vieţii distilat în alambicul livresc, pe scurt, acel dincolo de literatură. Dar – surpriză! –, pentru Manolescu, dincolo de literatură e tot literatură. Şi nu doar fiindcă spune că îşi „închipuie lumea ca pe o carte“, ci pentru că lumea însăşi nu are niciun sens (putând fi echivalată cu neantul) în lipsa interpretării – care este, de asemenea, „literatură“, ca viziune şi expresie ale unei subiectivităţi. Viaţa oricui, a lumii, în genere, constituie „dosul unui covor“, cu firele şi nodurile lui încâlcite, cu imaginea lui haotică şi incomprehensibilă, şi numai interpretarea contează, adică instituirea unei semnificaţii – „desenul din covor“. O metaforă critică ce incumbă ordinea criticii (nu altceva era „jocul de-a bibliotecarul“ al copilului Manolescu, el semnalând, de timpuriu, „instinctul unei ordini specifice de cărţi“). Şi dacă numai interpretarea contează, interpretantul, la fel de candid ca ţâncul ce-şi întocmea catalogul propriei biblioteci, ar putea exclama precum regele Franţei: „Lumea sunt eu!“. E drept că borgesianul Manolescu îşi asumă, cu falsă modestie, condiţia de „simplu“ (ghilimetizarea cuvântului îmi aparţine) „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaţiei, umbra ei indispensabilă (căci îi ia măsura)“. Plusează, apoi, în sensul umilităţii condiţiei hermeneutului, caracterizându-l pe Borges: „Este cel mai mare eseist şi critic literar din lume în această a doua parte a secolului XX. Nu vă amăgiţi: ficţiunile lui, povestirile lui nu sunt decât eseuri, comentarii. Nu e dumnezeu, e un umil filolog, care descifrează cartea de nisip a vieţii“. Dar tot Manolescu, într-un text pseudo-dialogal şi maieutic, în care aspiră să ajungă la esenţa criticii literare, sugerează că, în absenţa criticului, opera nu există. În ciuda aparentului paradox, comentatorul/ criticul rămâne, de fapt, adevăratul dumnezeu (al lumii şi al literaturii): „Ce este criticul, în faţa operelor impenetrabile, dacă nu un alt Borges încercând să dea viaţă lui Averroes? Opera nu există decât dacă criticul se proiectează în ea şi, în acelaşi timp, ca să fie critic, trebuie să existe o operă în care să se poată proiecta.// Critica nu e simplă căutare: ea presupune, deopotrivă cu încredinţarea că nici un răspuns precis nu se va găsi vreodată la apelul operei, puterea de a merge până la capătul fără capăt al căutării. «În clipa în care încetez a mai crede în el – îşi încheie Borges povestirea – Averroes dispare»“. De aceea, Manolescu nu ascunde că, în critică, nu-l încântă atât erudiţia, cât originalitatea interpretării, a ideilor. La limită, ideea critică ingenioasă poate „inventa“ chiar şi documentul de istorie literară: „Trebuie să ştii să şi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeşi de semne corecte şi care decurg fatal unele din altele, trebuie să ai curajul să te încredinţezi, măcar din când în când, inspiraţiei de moment, chiar dacă ea pare să-ţi conducă paşii într-o direcţie primejdioasă“.

Pe Manolescu îl mai desparte de Lucian Raicu şi atitudinea profesorală. Prin profesoral nu înţeleg, în cazul său, didacticism. E vorba despre marota limpezimii şi a clarităţii discursului, care are la bază, ca o condiţie sine qua non, claritatea gândirii: „ajunge să gândeşti limpede ca să te exprimi la fel“. Graţie acestei griji pentru inteligibilitatea scrisului, textele lui Manolescu au rigoarea unor demonstraţii matematice: la înlănţuirea logică a argumentelor se adaugă exprimarea precisă, nealambicată, fără arcane semantice, în care frazele se succed armonios, cu elansări pregătitoare şi tăieturi ferme punctând esenţialul comunicării. Însă acest stil al luminişului comunicaţional nu exclude, cum bine ştim, nici expresivitatea formulărilor, şi nici plasticitatea metaforică. Revenind la postura de profesor, rememorarea unei amintiri din copilărie, pe lângă faptul că e hazlie, vădeşte înclinaţia lui Manolescu de „învăţător“ precoce: „în clasele primare fiind, îi dădeam un soi de meditaţii benevole (şi, de altfel, nesolicitate) fratelui meu cu aproape trei ani mai mic, în vreme ce el, aşezat pe un scaun, începea să se deprindă cu viitoarele lui ore de şcoală. De aceea, probabil, întrebat de unul ori altul ce fac eu, răspundea pe limba lui de copil: «nenea chie». Vezi bine, nenea, adică eu, scria, dar nu pentru sine, ci pentru elevul pe care şi-l alesese“. Profesorul şi cronicarul literar refugiat în Teme livrează mai puţin informaţii, căci miza eseurilor rezidă în antrenamentul minţii: a sa şi a altora. Ba, mai mult, profesorul învaţă continuu, căci moare de curiozitate să ştie „totul“ („am visat, în secret, la competenţa aproape universală a unui Leonardo“). S-ar zice că profesorul are, de fapt, nostalgia Maestrului virtual. Pe deasupra, Temele „umanizează“ figura manolesciană, smulgând, la un moment dat (moment de sinceritate patetică), masca olimpiană a seninătăţii imperturbabile a criticului imbatabil: „Iată, îmi pun pe obraz masca pe care o port totdeauna când tai şi spânzur. Cât de bine îmi ascunde ea, masca mea impasibilă, care nu mă trădează, teama, ezitările, scrupulele! Pot s-o şi scot când nu mă vede nimeni, ca să-mi dezmorţesc puţin spiritul. Dar pe cealaltă, haina înveninată a îndoielii pe care o port mereu pe dedesubt, blestemat să ard de viu în ea, pe aceea când o voi lepăda, când o voi lepăda?“. Dar, cu toată „relaxarea“ acestor peregrinări livresc-culturale, nu pierzi niciodată din vedere că, în călăuza afabilă, care pare să nu cunoască întotdeauna harta drumurilor, criticul nu doarme niciodată. O observaţie ca o vorbă aruncată în vânt, un cuvânt strecurat în treacăt dau seamă de o instanţă critică, aparent exilată între paranteze. Manolescu este un „atenian“, aşa cum îl eticheta Noica pe Maiorescu, care, comentând „minunat de frumos“ („şi deprimant de exact“) nişte versuri, nu se poate abţine să nu remarce inabilitatea tehnică („deşi rima e greşită“). Adică el e „şi în faţa morţii şi în faţa miracolului poetic, din speţa celor cari au dreptate“ (v. Constantin Noica, „Titu Maiorescu şi lumea noastră“).

Dincolo de prospeţimea tinerească a „bătrânelor“ Teme, pe cât de diverse, pe atât de interesante, unele obsedante (mai ales critica literară), altele năstruşnice (v. „Depanatorii de idei“), volumul lui Manolescu transmite ceva cu adevărat important, datorită puterii de contagiune: plăcerea lecturii şi bucuria comunicării (aceasta din urmă fiind, cum reiese dintr-un eseu despre Erasm, „lecţia umanismului“ clasic). „Cărţile au suflet“ rămâne unul dintre cele mai frumoase elogii aduse cărţilor (comparabil cu ulteriorul „Dans cu o carte“ al lui Gabriel Liiceanu), iar descrierea stilului proustian, de pildă, cuceritoare prin exactitatea ei, întărită de pregnanţa imaginii poetice (v. „Mâna şi stilul“). Însă Manolescu este de citit „pentru el însuşi“ mai mult decât pentru temele despre care scrie. Nu cred să existe performanţă mai mare pentru un critic literar, pentru un mânuitor de condei, în general.