După îmblânzirea monstrului literar cameleonic al lui Joyce, în Ulysses, 732. Romanul romanului, Mircea Mihăieş a rămas cu gândul la una dintre feţele/ vocile sale, aceea a fascinantei Molly Bloom. Nu e vorba însă despre o naiv-adolescentină îndrăgostire de această nouă Penelopă degradată, ci de libido sciendi, o pasiune intelectuală faţă de misterul unui personaj feminin seducător. Pentru a dezlega enigma, învăluită într-o pânză textuală cotropitoare, criticul încearcă să descopere cum funcţionează mintea lui Molly, un mecanism biologic complex, care secretă cuvinte, imagini, senzaţii. De aceea, Mihăieş nu cercetează doar anatomia eroinei, ci şi fiziologia sistemului nervos, mai ales a celui somatic şi vegetativ.

Înainte de a pătrunde în rezervaţia cerebrală a lui Molly Bloom, autorul se înarmează cu instrumente din domeniul ştiinţelor cognitive, ale limbajului, ale psihologiei sau ale filosofiei. Capitolul epilog al lui Ulysses reprezintă „o encefalogramă a lui Molly Bloom, o măsurare a activităţii creierului pe baza inducţiei electrice. Sau, încă mai corect, a inducţiei erotice sub presiunea căreia s-a aflat pe parcursul întregii zile de 16 iunie 1904“. Pentru descifrarea acestei encefalograme, a fluxului conştiinţei, prin care iese la suprafaţă, haotic, producţia minţii, inclusiv a subconştientului, nu sunt însă suficiente numai cheile sau codurile neuroştiinţifice. Aici intervine aportul imaginativ al cititorului-interpret, care purcede la o hermeneutică subtilă a sufletului, dezvăluind dorinţele, frustrările şi suferinţele personajului. Iar acest lucru nu este la îndemâna oricui, întrucât Molly Bloom, care în reprezentările iniţiale, ale unor personaje masculine, era o Calypso, o nimfă narcisiacă, dominată de apetit şi magnetism sexual, se dovedeşte, în propria arie, în coda romanului, o femeie plină de contradicţii (deopotrivă, pasională şi anxioasă, nesigură şi neruşinată, energică şi melancolică, sensibilă şi cinică etc.). De altfel, pluriperspectivismul, relativismul şi negocierea continuă a imaginii ţin chiar de ontologia personajului romanului modernist. Portretul pe care i-l va realiza Mircea Mihăieş va fi, inevitabil, unul proteiform, în mişcare, aproape centrifugal, în orice caz, fără contururi definitive, de tip work in progress. O noapte cu Molly Bloom este, astfel, ca şi alte volume ale autorului, un studiu critic narativizat, care nu cade nici în tehnicism excesiv, nici în capcana reducţionistă (uneori absurdă) a ideologiilor, pentru care opera nu e decât un pretext (de pildă, deşi nu e scopul său, Mihăieş nu se poate abţine să nu sancţioneze uneori interpretările feministe exagerate). Demersul critic din O noapte cu Molly Bloom „vizează aducerea la suprafaţă a interiorităţii personajului, scoaterea la lumină a continentului nevăzut“. Metoda de analiză, hibridă, presupune o permanentă navetă între departele contextului şi aproapele textului, între descrierea cadrului istoric, biografic, cultural al romanului joycean, excelent cunoscut de Mihăieş, şi un close reading atent, care pune în alertă inteligenţa, imaginaţia asociativă şi creativitatea criticului. Până la urmă, întreaga desfăşurare de forţe analitico-hermeneutice are drept miză răspunsul la întrebarea: „de ce e Molly Bloom atât de deosebită? Ba chiar unică. De ce a fascinat şi continuă să fascineze după atâtea decenii în care a fost trecută prin toate formele de exegeză imaginabile? Răspunsul nu e dificil de dat: Molly e un personaj extraordinar datorită veşmântului lingvistic în care a ştiut s-o îmbrace autorul“. Aşadar, dacă Joyce a îmbrăcat-o pe Molly Bloom într-un veşmânt lingvistic hipnotic-incitant (să nu zic excitant), criticii literari, în speţă, şi Mihăieş, trebuie s-o dezbrace, pentru a revela ce se află dincolo de pânza fluidă a cuvintelor, care se unduieşte ca un vârtej ameţitor. Iar autorul Nopţii cu Molly Bloom reuşeşte, luminând subterana personajului, să-i dea treptat jos vălurile, dar, precum zeiţa Iştar la întoarcerea din lumea cealaltă, aceasta să-şi păstreze nealterate vitalitatea, frumuseţea şi farmecul. Trecută prin vămile critice, la ieşirea pe ultima poartă a volumului lui Mihăieş, Molly este din nou acoperită de propriile veşminte magice, readucând ordinea universală (în mitul zeiţei asiro-babiloniane a dragostei, a războiului şi a fertilităţii, restabilirea ordinii înseamnă reluarea activităţii sexuale pe pământ). În Ulysses, faptul se petrece prin „asumarea neambiguă, chiar sfidătoare, a corporalităţii şi sexualităţii. E, poate, marea lecţie pe care ne-o predă extraordinarul personaj al lui James Joyce“.

O noapte cu Molly Bloom este „construită sub forma unui evantai multicolor“, în douăsprezece capitole (în afară de cel introductiv şi de cel final), fiecare segment urmărind o anumită temă sau deschizând un unghi nou de abordare (Molly evantai). Evantaiul reprezintă, în volumul lui Mihăieş, atât un element structural, cât şi unul metaforico-simbolic. Structura în evantai propune dezvăluirea progresivă a faţetelor lui Molly. Autorul prezintă filiaţia personajului (construcţia identitară, în care intră mitologia celtică, dar şi modele de femei cunoscute de Joyce, începând cu propria soţie, Nora) şi biografia lui ficţională (Molly imperiala); investighează, într-o detectivistică literară sui-generis, veridicitatea sau plauzibilitatea „listei“ amanţilor/ „peţitorilor“ (Molly impudica); reconstituie portretul multifocalizat şi dinamic, felul în care celelalte personaje o văd/ imaginează pe Molly (Molly carusel); urmăreşte jocurile disimulării şi demascării, teatralitatea instinctivă a femeii, poliloghia ei (Molly naturalis); identifică rolul intertextelor muzicale în economia erosului (Molly triplex); o trece pe Molly prin filtrul epopeilor homerice (Molly din Troia); face o arheologie identitară, care o reactualizează pe Molly din Gibraltar, resursele trecutului fortificând-o în faţa primejdiilor prezentului (Molly de piatră); scanează mintea-„radar“ a eroinei în timpul experienţei erotice adulterine (Molly postmeridian); înregistrează „revoluţia din aşternut“, partitura emancipării feminine (Molly nocturna); tratează tema singurătăţii şi a cortegiului de vulnerabilităţi, care transformă monologul într-un „discurs al durerii“ (Molly sola); o priveşte pe Molly Bloom prin grila „maşinismului“ modernist, care devine, în cazul său „o dublă reacţie împotriva corpului uman şi a corpului social“ (Molly asamblaj); o evaluează pe Molly prin azimutul celor nouă rescrieri ale episodului „Penelope“, prin ruinarea succesivă a reprezentării, până la forma „cubistă“ (Molly mille-feuille). Capitolul al paisprezecelea, „linia de întărire“ a întregului evantai (Molly grande-bouffe), introduce „perspectiva unui ospăţ critic, a unei «crăpelniţe» de mari dimensiuni, într-o convivialitate exegetică ce transcende metodologiile, ideologiile şi stilurile“. Metafora critică a evantaiului corespunde stratagemelor de ascundere, dar şi de seducţie ale lui Molly Bloom. Ea transpune, într-o imagine memorabilă, „estetica mobilităţii“ personajului şi, deopotrivă, psihologia retractilităţii, a regresiei în spatele unei membrane protectoare (din fantasme şi cuvinte), mecanismul de apărare a propriei fragilităţi. Simbolic, trimite atât la originea exotic-orientală (rădăcina hispano-iudeo-mauro-gitană a mamei sale, Lunita Paredo), cât şi la forma (semi)lunii, la The Dark Side of the Moon, la lumina astrului selenar, care mai mult potenţează tainele decât le dezvăluie.

Deşi le-a analizat minuţios în monografia dedicată romanului Ulysses, criticul revine, de-a lungul studiului despre Molly Bloom, asupra unor tehnici textuale joyceene, importante în construcţia şi deconstrucţia personajului. În primul rând, formula de-un radical experimentalism a stream of consciousness, din „Penelope“, care a crescut uluitor celebritatea cărţii, şi a creat acest „mind-style“ al lui Molly, „naturalismul biologic“, pus sub lupă şi de Mihăieş; apoi, strategiile ambiguizării şi ale ubicuităţii psihologice; proliferarea punctelor de vedere; rewinding-ul (tehnica ghemului); tehnica generării imaginilor din scene anterioare; catehismul; fragmentarismul; rescrierea destructurantă, anti-mimesis etc. Jocurilor discursive şi reflectante din Ulysses le răspund jocurile critice ale oglindirii. Mircea Mihăieş, ca un regizor ingenios, o aşază pe Molly, pe rând, în faţa a tot felul de oglinzi istorice, mitologice, literare, muzicale, artistice etc., într-un spectacol critic comparativist şi imaginativ extraordinar. Rezultatul montajului hermeneutic este o Molly carnavalescă, proteică, multiplicându-şi întruna personalitatea, ca o hidră. Narcotică prin senzualitate, biciuitoare prin luciditate, expresivă prin naturaleţe, Molly îşi întreţine şi îşi revigorează receptarea ca o apă vie inepuizabilă.

O noapte cu Molly Bloom este, cum subliniază şi subtitlul, un „roman“ critic, întrucât se citeşte cu plăcerea oferită de lectura unei ficţiuni. Molly poate captiva un intelectual aşa cum îl atrăgea scandaloasa Odette pe elevatul Swann. Pe Mihăieş mi-l închipui însă mai degrabă ca pe eruditul şi rafinatul Jean des Esseintes, contemplând-o pe înflăcărata şi perfida Salomee a lui Gustave Moreau, iar această ispită fatală devine comentariu intelectual-artistic. Ascuţişul sabiei critice nu ferfeniţeşte, totuşi, vraja, pânza lingvistică a eroinei, desfăşurată în finalul volumului, fiindcă Mihăieş ştie că în ea (con)stă puterea, precum în vălul lui Tanit, zeiţa lunii din Salammbô. O noapte cu Molly Bloom arată, o dată în plus, calităţile autorului: inteligenţă compoziţională, acuitate analitică, amplitudine culturală (referinţe şi analogii semnificative), expresivitate stilistică. Adictiva vitalitate a personajului Molly Bloom se traduce aici într-o fabuloasă energie critică, atinsă uneori de zaimfurile mătăsoase ale unei melancolii de natură poetică.