O idee inspirată a avut Nicolae Oprea când a decis să strângă într-un volum, Dialoguri convergente, o seamă de interviuri, în care se regăseşte în dubla ipostază, de intervievator şi de intervievat. Dialogurile sale cu personalităţi ale vieţii literare româneşti, scriitori, critici şi istorici literari, reprezintă o pagină de istorie literară preţioasă. În primul rând, prin informaţiile pe care le aduc, despre epoci şi lumi apuse, dar şi prin profilurile spirituale ale „protagoniştilor”.

Cei pe care îi descoase şi îi incită la confesiuni sunt: Cornel Regman, Florin Mugur, Cezar Baltag, Mircea Horia Simionescu, Dumitru Ţepeneag, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Ion Pop, Octavian Paler, Nicolae Breban, Ion Negoiţescu, Alexandru George. Interviurile au fost realizate (cu câteva excepţii) în anii post-revoluţionari (1990-1995) şi publicate iniţial în revista Argeş (redenumită, în 1991, Calende). Nicolae Oprea pune, în general, întrebări legate de anii formării şi de influenţa mentorilor/ modelelor, de debutul în literatură, de apartenenţa şi de crezurile estetice, de constrângerile ideologice şi de cenzură ale regimului comunist. Sunt reconstituite, astfel, micro-istoriile unor grupări şi fenomene importante ale literaturii române postbelice: Cercul Literar de la Sibiu, Şcoala de la Târgovişte, gruparea Echinox, grupul oniric. De asemenea, se reţine faptul că aproape toţi aceşti oameni de litere, trăitori sub dictatură, vorbesc despre forme de rezistenţă prin cultură, despre supravieţuirea în spirit, despre solidaritatea intelectuală, despre salvarea individuală prin scris. Anormalitatea perioadei 1945-1989 (evocată, de pildă, de Regman) şi „fanatismul” literar (îmbrăţişat în discursul lui Breban) le pot părea generaţiilor tinere de azi nişte ciudăţenii incredibile, într-o lume a pluralismului democratic şi a diversităţii manifestărilor spirituale. Intervievatorul nu ocoleşte întrebările incomode, mărturisitorii îşi acceptă, de regulă, laşităţile ori compromisurile cu puterea politică. Unii au şi atitudini auto-flatante faţă de propriul rol şi de propria operă literară, însă fiecare s-a strecurat cu greu prin „strâmtoarea” unor vremuri nefaste, toţi trăgând la aceeaşi căruţă a literaturii, pe drumul anevoios al istoriei româneşti. Există, în aceste pagini evocatoare, de recuperare a memoriei istorico-literare, o „foire de viaţă”, oricât ar fi fost ea de contorsionată.

Nicolae Oprea se lasă iscodit de Gellu Dorian, Lucia Negoiţă, Ioan Radu Văcărescu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici, Jean Dumitraşcu. El vorbeşte despre dificultăţile de existenţă şi de afirmare literară ale propriei generaţii optzeciste, în întunecata „epocă de aur”, despre cum a ajuns să-şi facă o parte dintre studiile liceale, apoi pe cele universitare la Cluj, despre apropierea de Echinox, o „şcoală deschisă” şi „un climat intelectual stimulativ în calmul său aparent, de emulaţie artistică bine înţeleasă, în absenţa exceselor egotiste şi fără manifeste programatice provocatoare”, despre războiul generaţiilor, despre căutarea echilibrului între critica universitară şi cea de întâmpinare, despre proiectele culturale pe care le-a coordonat, despre cărţile pe care le-a publicat, despre criza lecturii în contextul societăţii capitaliste, despre funcţionalitatea cronicii literare, despre solitudinea criticului literar etc.

Închei această succintă prezentare a excelentului volum de dialoguri intelectual-cordiale cu viziunea lui Nicolae Oprea despre ce înseamnă un critic literar şi critica literară, în genere: „Convingerea mea este că nu există critic în afara vocaţiei, iar programul său este implicit, întrucât actul critic implică, înainte de toate, simţ estetic, confirmat prin forţa de recunoaştere şi definire a valorii. Pe de altă parte, ştiinţa criticii presupune efort continuu întru specializare, adică reciclare permanentă. Altfel spus, simţul estetic se completează prin însuşirea unei metodologii şi a unui corpus de concepte speciale. Critic este artistul dublat de specialist”.