Revista revistelor

Poezia lui Mircea Ciobanu  – remember critic

În nr. 11-12/ 2010 din Viaþa Româneascã, o revistã consistentã, cu multiple puncte de atracþie, Nicolae Prelipceanu îl omagiazã pe Mihai ªora la 94 de ani, Victor Neuman evocã „Timiºoara în Revoluþia românã din 1989“, Ioan Buduca relateazã despre o conferinþã a lui Basarab Nicolescu la MNLR, Mihai Zamfir reviziteazã opera lui Ion Creangã, Dan Laurenþiu Pãtraºcu comenteazã Pentru buna întrebuinþare a timpului. Jurnal 1971-1976 de Radu Petrescu. Proaspãt nonagenarul Dimitrie Vatamaniuc vorbeºte, într-un interviu, desptre întâlnirea cu G. Cãlinescu, iar Gheorghe Grigurcu trece prin dârmon „«Stãrile» lui Andrei Pleºu“. Graþiela Benga urmãreºte „galopul singurãtãþii“ lui Ion Monoran, în timp ce Rodica Grigore ne perindã prin China din Sorbul roºu. Alãturi de alte rubrici deja consacrate (cronica ideilor, cartea de religie, cronica plasticii, a filmului, spectator etc.), mai puteþi citi câteva poeme de Grigurcu ºi Stoian G. Bogdan ºi prozã de Tudor Creþu. Nu în cele din urmã, vã puteþi reaminti „Poezia lui Mircea Ciobanu“, analizatã de criticul Ion Pop: „Format, aºadar, la ºcoala exigentei poetici barbiene abstractizant-ermetizante, la care a învãþat stricta disciplinare a expresiei, vizând un proces de purificare-spiritualizare a lumii cãzute sub simþuri, reordonatã geometric în lumina valéryenei «amieze drepte», Mircea Ciobanu se afirmã relativ repede ca o personalitate puternic individualizatã pe acest fundal schiþat iniþial: el s-a dovedit a fi un poet mult prea ataºat materialitãþii, carnalitãþii lumii, palpitului existenþial, pentru a nu rãmâne un simplu, conºtiincios discipol al Maestrului. Gestul tãios-modelator de forme dorite pure e tot mai departe de a fi efectuat, cu timpul, cu impasibilitatea cioplitorului de minerale: sub sabia sau dalta lui lucrurile sângereazã, vii ºi suferitoare, mai curând oprimate decât eliberate prin Formã. Mai toatã poezia lui e, cum s-a putut vedea, o înºiruire de «patimi», torturi ºi suplicii cãrora înrãmarea verbalã severã abia le asigurã un anume grad de stabilitate, dar care nu duc, de fapt, la o finalã transfigurare, eliberatoare. Efigii ale supliciului perpetuu, nedecantat în ultime geometrii vizate, poemele contureazã un imaginar al agoniei nerãsplãtite decât la nivelul etic al individului pãtimitor, niciodatã altfel mântuit“. (G.G.)

Discobolul liric: Poetul ºi Prostul

Aºa cum ne-a obiºnuit, revista Discobolul de la Alba Iulia (pãstoritã de poetul Aurel Pantea) ne oferã ºi în triplul numãr de la sfârºitul anului trecut (oct.-nov.-dec. 2010) o sumedenie de cronici, studii ºi eseuri, semnate de ºi despre nume diverse (de la cele cu rezonanþã naþionalã la unele de interes local). Pe noi ne-a cucerit, în primul rând, poezia publicatã aici, mai precis, frumosul poem al lui Adrian Popescu, intitulat Poetul ºi dedicat lui Ion Mureºan: „Iatã-l bâjbâind în garã dupã cele douã cutii de bere/ alunecate sub roþile trenului, vârându-ºi degetele sub ghilotinã/ nepãsãtor, neºtiutor/ un fel de copil bãrbos ºi stângaci/ care-i sigur pe el doar când/ vorbeºte despre lucruri pierdute/ atunci o sibilinicã putere pulseazã în/ corpul sãu slãbit de mulþimea nopþilor albe// Printr-o minune are încã degetele întregi/ trenul n-a pornit, dar poate porni în orice clipã/ îl strig înspãimântat sã lase totul, dar el nu mã aude/ Cãutându-ºi moartea cu lumânarea versului/ zece râme, zece ºerpi zbãtându-se, vãd sub roþi/ pe ºinele negre/ îl strig ºi nu mã ascultã.// κi miºcã doar degetele, cum ar scãrmãna lâna,/ cum ar cânta la o harfã,/ cum ar cãuta-ntr-un cuib oãle neantului,/ copil râzând cu pistruii copilãriei/ înãlþat pe vârfuri acum, în echilibru înºelãtor (...)“. Dar ºi Prostul reflexiv al Adrianei Teodorescu: „(...) ªtiu cine sunt dar nu înþeleg nimic/ când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goalã/ cel care-am fost locuieºte într-o casã iar eu stau afarã/ pe toþi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,/ sunt clovn ºi imitaþiile mele au mãrimi de pietre, le pierd în ºotroane/ cuvintele mi se sleiesc în gurã, trec zile ºi nu le pot spune/ dacã privesc prea mult mi se scade din carne/ ºi capul meu e un film derulat pânã la sfârºit/ din marginile lui pãrul se-nmulþeºte-n frânghii/.../ tânjesc dupã creierul meu ca dupã o bucatã de ciocolatã,/ îmi sparg de fiecare datã când plouã capul ºi-l umplu de lujeri/.../ mintea-mi îmbãtrâneºte ca o câmpie pustie ºi cineva aprinde acolo un/ bec/ vãd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap/.../ Intru în case desenate pe hârtie, mã chinui ºi locuiesc acolo pânã amorþesc,/ iar noaptea cineva îmi ºterge ochii cu o radierã (...)“. (G.G.)

ªtefan Lemny – istoricul sever al Cantemireºtilor

 Am citit cu plãcere, din nr. 1/ 2011 al Daciei literare, interviul realizat de Cãlin Ciobotari cu ªtefan Lemny, care a publicat recent (2009) o istorie în limba francezã a Cantemireºtilor, tradusã ºi la noi în 2010 (Cantemireºtii. Aventura europeanã a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, traducere de Magda Jeanrenaud, Polirom, Iaºi). Istoricul, actualmente stabilit în Franþa, povesteºte începuturile ieºene ale carierei sale de cercetãtor ºi dezvãluie motivaþia apropierii de secolul al XVIII-lea românesc ºi de personalitatea lui Dimitrie Cantemir, „un prinþ al Luminilor, demn de o mai justã cunoaºtere“. Demn de reþinut este ºi rãspunsul sãu la întrebarea dacã iubeºte secolul Cantemireºtilor:  „N-aº spune cã iubesc acest secol (...). Dimpotrivã, sunt foarte critic. Veþi gãsi în carte numeroase pasaje în care încerc sã fiu mai sever decât mulþi din cei care l-au interpretat pe Cantemir. Apar, e adevãrat, ºi sentimente. De exemplu, ceea ce gãsesc foarte notabil în aceastã familie este puternica legãturã tatã-fiu. Am ºi intenþionat ca unul din pilonii cãrþii sã fie aceastã relaþie, sã reliefez, deci, ce înseamnã Cantemir-tatãl ºi Cantemir-fiul. (...) Se uitã cã, dacã Dimitrie Cantemir a fost cunoscut în Europa intelectualã a secolului XVIII, faptul acesta s-a datorat în primul rând fiului sãu, care, ambasador al Rusiei în Anglia ºi Franþa, s-a strãduit din rãsputeri sã impunã atenþiei opera pãrintelui. Antioh merge, de fapt, pe urmele pãrintelui sãu, dar alegându-ºi propriul sãu drum“. De citit ºi filele din corespondenþa prinþilor Maria ºi Antioh Cantemir, de un farmec retro, reproduse în tãlmãcirea româneascã a lui Leonte Ivanov. Ele vorbesc despre un preconizat mariaj, despre afaceri mãrunte, boli, probleme familiale, dar ºi despre nesfârºitele speranþe ale unei vieþi fericite. (G.G.)