O biografie a unui autor aproape fără biografie este nevoită să-şi revizuiască, într-un anume fel, metodologia. De aceea, volumul de debut al lui Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Editura Timpul, Iaşi, 2011), poartă un titlu aparent autosubminant. Nu mai vorbim de faptul că Max Blecher însuşi, marele suferind al literaturii române interbelice, s-a poziţionat constant ca adversar al tuturor (auto) biografiilor.
Însă tocmai ingredientul autobiografic al scrierilor blecheriene, în formă brută, naturală sau procesat artistic, oricum, inconturnabil, salvează studiul lui Doris Mironescu de la brevitatea unui istorii de viaţă de câteva pagini. Cum procedează biograful? Documentalul (confesiuni, mărturii, corespondenţă etc.), pe care îl interoghează cu atenţie, este pus mereu în oglinda operei literare. Dar nu pentru a detecta numaidecât identităţi şi corespondenţe. Dimpotrivă, cercetătorul manifestă precauţie vizavi de interpretările biografist-reducţioniste, arătând, de cele mai multe ori, modul în care realitatea este prelucrată simbolic, transfigurată estetic, deformată ficţional. Investigarea contextelor se deschide, astfel, spre o lectură a textelor, implicând, aşa cum observă Antonio Patraş (pe coperta a patra), şi o teorie a receptării literaturii ca fapt cultural complex, şi nu doar «estetic». Din acest hibrid de istorie literară şi de hermeneutică pluriperspectivată a operei, delimitându-se şi luminându-se reciproc, se naşte biografia lui M. Blecher scrisă de Doris Mironescu, un tânăr cronicar literar care confirmă acum şi în ipostaza de exeget.
Naraţiunea biografică prezintă date despre locul natal al autorului Întâmplărilor în irealitatea imediată (Roman. Fotograme din Belle-Époque), despre famile, copilărie, adolescenţa cu lecturile, amorurile şi aspiraţiile ei literare, despre plecarea la Paris (deşi, se pare, M. Blecher fusese student medicinist la Rouen) şi descoperirea teribilei boli, despre stagiile prin sanatorii şi tratamentele de la Berck, Leysin, Techirghiol, dar şi despre iubirea pentru Maria Ghiolu, prietenia cu pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu (prilej de a identifica în scrisul lui Blecher elemente de estetică din pictura naivă), apropierea de suprarealişti, de avangardiştii Saşa Pană şi Geo Bogza, despre dificultatea de a scrie în condiţii atroce de suferinţă, despre un parcurs scriitoricesc aşezat sub semnul urgenţei. Se conturează, totodată, şi un portret psihologic şi spiritual al lui Blecher, un om cu o mare curiozitate intelectuală (interesul pentru diverse domenii artistice şi de cunoaştere), cu o uimitoare poftă de viaţă, în ciuda temperamentului melancolic şi, apoi, a maladiei devorante, plin de compasiune şi de generozitate, încercând să-şi poarte, cu discreţie, crucea patimilor, fără a-i împovăra suplimentar pe cei din jur, şi, nu în ultimul rând, cu un cult extraordinar al prieteniei: Totul este van, totul este fără importanţă, ceea ce contează în viaţă sunt întâlnirile dintre prieteni, bucuria asta impalpabilă ca şi aerul şi pe care «o respiri» într-adevăr. De menţionat şi refuzul constant al scriitorului de a-şi edifica literatura pe mitizarea propriei boli. Suferinţa fizică o găseşte abjectă, fără sens şi nu vrea s-o înnobileze ridicând-o la rangul de admirabilă inspiratoare în artă. Opera literară vine însă nu atât să răscumpere, într-un fel, viaţa sa netrăită, cât, mai ales, ca victorie morală asupra destinului nemilos.
Departe de romanţări, dar scrisă atrăgător şi cu vădită pasiune, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei îmbogăţeşte, binevenit, exegeza de până acum a locatarului Vizuinii luminate.