Înainte de a purcede la analiza „desantului“ îngeresc în poezia autohtonă, Petrişor Militaru realizează un istoric al angelologiei, plecând de la etimologie, genealogie şi tipologie, cu focalizare pe „mutaţiile figurii angelice“ în Evul Mediu european. De fapt, autorul prezintă sintetic locul şi rolul îngerului în istoria ideilor şi a credinţelor religioase, precum şi în imaginarul antropologic sau în istoria mentalităţilor. Delimitarea teritoriului artistic al angelologiei se înfăptuieşte prin distincţia conceptuală a imaginalului, imaginarului şi imaginaţiei, aceasta din urmă fiind responsabilă de felul în care îngerul îşi face apariţia în poezie. Practic, imaginaţia poetică individualizează arhetipologia angelică, ea este un in-formator, un agent al metamorfozelor şi anamorfozelor imaginarului, tensionat, după caz, de aprehensiuni ori de euforii imaginale. Epifania artistică a îngerului presupune o relaţie complexă între polii acestei triade conceptuale, descifrate la nivel teoretic de o bibliografie îndestulătoare, în care numele de referinţă sunt Henri Corbin, Gilbert Durand, romanticii germani şi englezi, Bachelard sau Starobinski.

Analitica topos-ului angelic în poezia românească debutează cu literatura populară (în care specifică este funcţionalitatea ritualică a arhetipurilor angelice: îngerii războinici, îngerii păzitori, îngerii pragurilor viaţă-moarte), trece prin desacralizarea (iluminist-satirică) din Ţiganiada lui Budai-Deleanu, prin „remodelarea“ alegorică a Serafimului şi heruvimului lui Heliade-Rădulescu până la integrarea în marile teme romantice de la Eminescu (mitul Unităţii universale, mitul Androginului, mitul Sufletului Lumii). Dincolo însă de cele trei ipostaze dominante ale îngerului în poezia eminesciană (îngerul morţii, femeia-înger, îngerul-astru), criticul identifică şi clişeizarea inevitabilă a motivului, mai ales în planul stilistic al discursului poetic (v. comparaţia femeii cu îngerul). În ce priveşte poezia posteminesciană, Petrişor Militaru are în vedere contribuţia prezenţei angelice la coagularea universurilor poetice ale lui Nichifor Crainic (îngerul, ca simptom liric al „nostalgiei paradisului“, „condiţia dogmatică a îngerului şi zborul supus“), Vasile Voiculescu („depăşirea doctrinei gândiriste“, îngerul ca „mobil interior al elevaţiei spirituale“), Lucian Blaga (îngerul în triplă ipostază: al apropierii, gardian şi apocaliptic), Tudor Arghezi („oscilaţia eului poetic arghezian ca reiterare a luptei lui Iacov cu îngerul“), Nichita Stănescu („Sinele cu chip de înger din lirica lui Nichita Stănescu“) şi Emil Brumaru („Pseudo-angelologia şi metafizica blocată în contingent“, erotizarea îngerilor). Deşi observă lipsa de problematizare şi retorismul, autorul încearcă să găsească în poezia lui Crainic muguri de fior mistic şi resemnificări poetice, însă cele două-trei poeme semnalate reprezintă prea puţin pentru o adevărată „salvare“ critică. Cel mai original capitol al lucrării mi se pare cel dedicat lui Nichita Stănescu, în a cărui lirică nereligioasă simbolurile angelice sunt interiorizate şi devin elemente de viziune metafizică în eros sau în aspiraţiile spirituale ascensionale: „prin prisma psihanalizei jungiene îngerul este o mandala lirică, o prezenţă imaginată la nivelul discursului liric cu scopul de a realiza sinele («întregul din mine», cum este numit spre finalul poemului)“, „Îndepărtat prin natura divină, apropiat prin funcţia sa de intermediar, dar în sensul unei credinţe personale, nu al unui adevăr acceptat din dogmatica creştină, îngerul este regăsirea propriei identităţi, a «tu-ului» ca proiecţie proximă a eului poetic aflat în căutarea de sine“. Atrăgător (contrapunct final în interiorul volumului), este şi studiul despre Emil Brumaru, un poet care de-teritorializează masiv motivul angelic, punându-l „în relaţie tocmai cu aspectele care nu îl caracterizează în mod obişnuit: senzorialul, corporalul, senzualitatea, ludicul şi carnavalescul“.

Petrişor Militaru este conştient că acest traseu interpretativ poate continua cu alte nume de poeţi contemporani (sau chiar şi de prozatori şi dramaturgi, cum sugerează Cătălin Ghiţă, cu toate că, în aceste genuri, îngerii nu dau năvală). Dar, indiferent dacă va fi sau nu extins, concluzia demersului inaugural se dovedeşte suficient de relevantă: „imaginea îngerului este una dintre cele mai prezente la nivelul imaginarului artistic şi ne arată atât capacităţile infinite ale imaginaţiei poetice creatoare de a da chipuri şi semnificaţii unui arhetip, cât şi faptul că analiza unui element fundamental al unui univers poetic poate aduce noi perspective de cercetare asupra operei poetice analizate“. Plecând de pe o orbită interdisciplinară, pentru a adăsta în hermeneutica literară, coerentă şi blând-ispititoare, Prezenţe angelice în poezia română este o carte care arată bunele auspicii ale unui debut în istoria şi critica literară.