Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor
Într-un interviu acordat Iolandei Mamelan la începutul anului, „optzecistul“ Ioan Lăcustă își devoala atracția spre o formulă de roman pe care o exersase deja în După vânzare (2005): „Mă atrage, și încerc să merg pe un astfel de drum, romanul mărturisirii. Cred că rostul romancierului acum este de a depune mărturie. Descoperindu-și, căutându-și conștiința. Romanul exercițiilor stilistice sau tehniciste nu cred că mai poate continua. Nici romanul esopic, sau cel mizerabilist, scatologic, cel cu defulări de tot felul, parabole cu animale sau obiecte ș.a.“ (în Ziua, 6 februarie 2007). Proaspătul Luminare (Coborârea în text) (Editura Polirom, Colecția „Fiction-Ltd“, Postfață de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iași, 2007) reprezintă un asemenea roman-mărturisire, în care rememorarea autobiografică este inevitabil coruptă de ficțiune în procesul de rescriere a „textului“ propriei vieți: „nu există altă întoarcere în timp decât prin poveste – spune naratorul Simion, alter-ego al prozatorului. A reface, iar și iar, întâmplări pe care chiar dacă le-ai trăit, nici tu nu mai ești al lor, după cum nici ele nu mai înseamnă nimic altceva decât poveste. Aproape un text“.
„Luminarea“ pe care o caută Simion, scriitor și lucrător la Arhiva Cinematografiei din București nu este una de natură mistică, deși el vorbește, pe multe dintre pagini, despre Dumnezeu, biserică sau rugăciune. Mistică ori cvasi-mistică este doar credința sa în puterea tămăduitoare a scrisului: „Scrisul îmi dă o putere interioară ținând, cred, de puterea mistică. (…) scrisul îmi întărește zilele. E un fel de sevă care se revarsă în mine din aceste cuvinte așternute. (…) Simt cum vasul meu se umple cu apă curată, limpede, poate chiar tămăduitoare“. „Luminarea“ „eroului“ nu survine instantaneu, ci se „construiește“ în timp, textual, pentru că ea înseamnă, de fapt, revelarea prin scris a sensurilor unei vieți de rătăciri, autoefasări și continue risipiri de sine în aburii alcoolului: „Viața ta, privită astfel din chenar de pagină, devine coerentă, căutările prind a se ordona în povești, mozaicul se întregește din risipiri și, cum un altul a spus-o de demult, desenul din spatele covorului capătă contur deslușit“. „Coborârea în text“ echivalează cu o coborâre în propria conștiință și cu o urcare întru cunoaștere și întru înțelegere a lumii prin care a trecut și a destinului său, așezat multă vreme sub semnul ratării.
În afara elogiului, excesiv prin repetiție, al Textului, romanul lui Ioan Lăcustă se află la mare depărtare de literatura congenerilor lui (foștii „Noii“ de la cenaclul „Junimea“). Ironia și ludicul, „giumbușlucurile“ textuale, în genere, absentează din această mărturie gravă și necomplezentă (nici măcar față de sine) a unui intelectual cu structură friabilă, dezabuzat și înfricoșat de ticăloșiile din timpul „multilateralei dezvoltate“, scârbit mai apoi de marea „curvăsăreală“ a tranziției postcomuniste. Personajul Simion va căuta să se salveze de „teroarea istoriei“ prin automarginalizare, realizată printr-o chinuitoare pendulare între „tihna Bibliotecii și libertatea Crâșmei“. Viața lui se consumă pe Bulevard, între Universitate și Cișmigiu, într-o nesfârșită deambulare (post)bahică, printre oamenii cafenelelor și ai bodegilor, printre cerșetori și prostituate, o lume declasată și crepusculară, afundându-se zi de zi în mizerie și în mocirlă existențială, preferabilă însă lichelelor cu ștaif ale regimului de tristă amintire sau ale debandadei de după decembrie ’89.
Textul lui Simion nu desfășoară o poveste cu început și cu sfârșit, câteva episoade epice și câteva scene memorabile, prezentate în ordine aleatorie, necronologică (revederea, la o petrecere, a femeii de care fusese îndrăgostit în secret în tinerețe, iubirea cu Ester, relația cu Vichi, amorul turbat cu o studentă, după o ședință de demascări ideologice, întâlnirea cu profesorul beat urinând pe statuile de la Universitate, conversația cu fostul preot devenit afacerist ignar după Revoluție, ezitarea din pragul berăriei „Gambrinus“, privind spre masa unde cei doi orbi își lingeau fețele și urechile) sunt menite să susțină meditațiile pe teme existențiale, mai ales de natură morală, ale naratorului. Deși amendează critic cruzimile fostei dictaturi și pe oportuniștii de serviciu ai epocii de aur, personajul mărturisitor nu face figură de inchizitor, conștient fiind că nu poți traversa „obscenitatea“ fără să te contaminezi câtuși de puțin: „Cu sufletul mutilat, îndobitocit de fel de fel de spaime. Crezând în spusele lor. După cum, peste ani, când și eu am început a scrie minciuni și prostii, poate alți nevinovați au crezut în balivernele mele. Nu am fost în situația de a scrie prea multe sau prea grave. Dar de scris le-am scris“. De altfel, eticul reprezintă coordonata fundamentală a gândirii și a existenței sale turmentate, scriitorul legând talentul literar de calitatea morală, de caracter (idee lovinesciană, susținută astăzi frecvent de un critic precum Gabriel Coșoveanu, spre pildă): „Am știut, de la bun început, că cineva cunoscut de mine nu are talent, dacă nu are caracter“. De aici, teama de impostură și tot bagajul de scrupule, de ezitări și de împotmoliri pe drumul afirmării literare: „Lunga mea așteptare până a publica ceva. M-am îndoit permanent dacă eu am caracter. Dacă sunt un ins moral. Dacă pot urma, cât de cât, o minimă conduită morală“. În procesul acesta de „luminare“ textuală, Simion nu vrea să cruțe nimic, nici pe el însuși, cel care a fost, veșnicul alcoolizat fugind de dragoste și înstrăinându-se treptat de sine, nici „cloaca“ românească în care s-a bălăcit, ca mulți alții, reflex al unei mentalități păguboase de tipul „merge și-așa“ și a cărei imagine reală o reprezintă privata autohtonă: „împuțită, neigienizată, fără minime accesorii sanitare“. În rândurile despre nația sa, prozatorul nu vituperează cioranian, se simte însă în subtextul lor tristețea amară a celui ce și-a străbătut propriul infern, descoperind în cele din urmă că salvarea este posibilă, dar ea nu vine niciodată singură, nu se primește ca dar, ci se caută și se construiește sistematic, după îndelungi suferințe și prăbușiri: „imensa majoritate a acestui popor, trăiește mizer, gândește mizer, merge ca o turmă spre niciunde, ademenită cu vorbe, momită cu mici nimicuri, învățată să fie coruptă, să fure spre a supraviețui, să admire slugarnic pe marii hoți, să se bucure de-un cârnat și o bere luate, la înghesuială, din pomana unui parvenit“.
Luminare este un roman despre suferință și pătimire, dar și despre purificare și renaștere creatoare, după modelul măslinei pe care i-l evocase cândva evreica Ester ignorantului de atunci Simion: aceasta nu dă ulei decât după ce se jertfește, după ce-i strivită. Scenariul christic al morții și al reînvierii poate fi considerat, de asemenea, un hipotext îndepărtat al aventurii existențiale a personajului-narator. În ciuda stilului pe alocuri prea liric și a perorației abundente despre Text (amendate de critici precum Daniel Cristea-Enache sau Mihai Iovănel), cartea lui Ioan Lăcustă rămâne una dintre cele mai tulburătoare „confesiuni“ romanești din literatura noastră contemporană, ilustrându-și veridic „morala“ ei subiacentă: mai întâi trebuie să fii strivit, pentru ca mai pe urmă să „luminezi“.
|
|