Gabriel Coºoveanu, profesorul nostru

Gabriel Coşoveanu (n. 16 octombrie 1963 – d. 10 august 2025) a fost, mai presus de orice, profesor. Profesor de autentică vocaţie, cu o cultură impresionantă, nu doar literară, îmblânzită însă de umor şi de o generoasă implicare sufletească.

Zeci de generaţii de studenţi păstrează proaspătă amintirea seminarelor şi a cursurilor sale spectaculoase. Când zic spectaculoase, nu mă refer la acel histrionism oratoric (în tradiţia unui G. Călinescu), captivant până la un punct, dar care lasă şi senzaţia unui discurs prefabricat, gata elaborat, îngheţat în măreţie. Profesorul Coşoveanu nu se prezenta ca un simplu transmiţător de informaţii, iar catedra nu era o tribună îndepărtată, ci un laborator de idei work in progress. Evident că în spatele acestei aparente spontaneităţi se aflau acumulări serioase de lectură şi de studiu, însă talentul pedagogic al profesorului consta tocmai în expunerea unei gândiri vii, provocatoare şi atente la feed-back-ul sălii. Erudiţia sa extraordinară (înainte de apariţia internetului, profesorul şi mentorul nostru era un fel de Google) apărea, astfel, umanizată, mai ales că discursul aulic, academic se înviora adesea de poante, ironii şi glume sau de săgeţi spre contemporaneitate. Cunoaşterea devenea tonică şi în directă legătură cu viaţa cea de toate zilele. Chiar şi literatura veche sau premodernă ajungea să-ţi „vorbească“ într-un fel actual, fiindcă profesorul găsise, pe lângă cheia expresivităţii involuntare a magistrului Eugen Negrici, o altă poartă spre lumile de mult apuse: analiza imaginarului medieval şi istoria mentalităţilor. Gabriel Coşoveanu stimula şi antrena gândirea critică a învăţăceilor, dar dezvolta şi capacitatea de a admira, fiindcă, aşa cum sublinia undeva Andrei Pleşu, „lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira”. Din admiraţia unor personalităţi culturale exemplare se naşte emulaţia. A admirat el însuşi profesori, critici şi istorici literari ca Paul Cornea, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu ş.a.

Gabriel Coşoveanu a fost un om de spirit, cu o ţinută intelectuală de o eleganţă aristocratică, preocupat, în egală măsură, de conservarea moştenirii spirituale a înaintaşilor săi de la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova (Al. Piru, Marin Beşteliu, Eugen Negrici) şi de asigurarea succesoratului (a observat întotdeauna studenţii merituoşi, i-a încurajat să publice articole şi cronici, mai întâi în revistele de cultură zonale, Mozaicul şi Ramuri, unde şi-au făcut şi „ucenicia“ scrisului). Era un iubitor de otium, bon viveur, causeur, iar funcţiile administrative (prodecan, decan) nu-l prindeau decât ca reprezentativitate simbolică, diplomaţie cultural-universitară şi factor coagulant. Neconflictual, echilibrat, aşezat sub zodia raţionalităţii, cu radar bun în identificarea valorii, politicos şi cald în relaţiile colegiale, a netezit asperităţile, a unit oamenii şi departamentele, aşa cum discursul său critic şi eseistic a împăcat discipline diverse, având ca substrat ultim o fundamentală dimensiune moral-pedagogică (sunt semnificative titlurile volumelor Lecturi transversale, 2007, sau Discursul critic integrator, 2009). Fără să fie un analist politic propriu-zis, profesorul a fost mereu, prin editorialele sale (din Ramuri sau din alte mensuale), o lucidă conştiinţă civică. A pledat neobosit, neolovinescian, pentru racordarea românilor la modelul cultural european, despre care scria şi Noica, ecumenic şi deschis, cu valori morale şi politice precum „demnitate umană, libertate, ideal de echitate“. De aceea, aceste texte de atitudine erau adevărate „lecţii“ despre libertate, memorie istorică şi umanism.

Deşi a răspândit lumina cunoaşterii şi în ciuda efervescenţei sale intelectuale, Gabriel Coşoveanu ascundea un fond greu/ grav de melancolie şi de umoare neagră. S-a salvat de acest sentiment copleşitor de neaderenţă la contingent printr-o poftă insaţiabilă de cultură şi prin asumarea, cu pasiune, a misiunii nobile de profesor. În acest fel, a promovat şi a apărat cu îndârjire valorile umaniste, iar activitatea profesională, inclusiv cea de critic şi istoric literar, a devenit un program de viaţă: „Nu avem cum schimba orizontul valorilor în funcţie de circumstanţe, căci deasa folosire a funcţiei shift duce, în durata lungă, la degringolada fiinţei, ca la Apostol Bologa (pe care îl consider aici paradigmatic), cu rezultatele ştiute. Personajul amintit a crezut, din entuziasm juvenil, într-o primă fază, că a descoperit sensul; decepţionat, l-a schimbat cu altul, şi tot aşa până când s-a lămurit, in extremis, că adevărul nu e decât adecvarea la lucruri, şi la el se ajunge prin sacrificiu personal, prin participare. Îmbrăţişarea unei cauze, totuna cu moda literară, reprezintă o cale sigură spre servitute şi eşec existenţial. Din moment ce methodos înseamnă drum al urmăririi, atunci dreapta cumpăn-a gândirii implică ideea unui traseu străbătut cu totalitatea fiinţei, cu turmele de aur ale subeurilor. (…) Pe scurt – şi risc tonul peremptoriu – instalarea în orizontul judecării (ca raţionalitate, în sensul kantian) pretinde conjugarea criteriilor, problema estetică ajungând pe picior de egalitate cu problema fenomenologică a existenţei şi cu problema ontologică a eului. A fi critic nu e nicidecum doar o provocare de tip estetic“ (Libertăţile escortei critice, Editura Scrisul Românesc, 2003).

Gabriel Coşoveanu a fost un critic şi istoric literar de modă veche (care credea în necesitatea canonului estetic, în linia Maiorescu, Călinescu, Manolescu): „Nu ne putem permite, acum, alegria de a situa canonul în ecuaţie plebiscitară ori deconstructivistă. Vocile canonului sunt elitiste, solicitante moral, autoritare, defensoare ale valorilor absolute (care, dacă sunt puţine, nu înseamnă că nu există). Poate sper prea mult: să i se spună pe nume fratelui geamăn al inteligenţei creatoare/ talentului – caracter“ (Vocile canonului, Editura Scrisul Românesc, 2000). Combatant în arena criticii de întâmpinare de-a lungul mai multor decenii, profesorul a meditat frecvent, în eseuri, asupra scrisului critic (pe care-l considera mai degrabă un „demers filosofic“), în care nu contează atât metoda (cu „pretenţiile de adevăr“ inerente cercetătorului literar frustrat de puterea ştiinţelor „tari“, exacte), cât onestitatea, contrafortul etic de la baza oricărei îndeletniciri umane: „Aşadar, adevărul deţinut de critic (instanţa legitimantă) nu ţine de vreo tablă imuabilă de legi (cum le furnizau matematica şi fizica, ştiinţe pilot, la Descartes, în mod scientizant exclusivist), ci de exploratoriu, de un anumit risc. Pascal s-a vrut pe sine şi pe alţii, după expresia sa, «exploratori ai eului». Un explorator riscă; ce? – să piardă comoditatea prezumţioasă a lui «cuget/ critic, deci exist». El preferă să o substituie cu mai profunda «cred/ critic, deci exist». Să supunem cunoştinţele noastre, chiar dacă enciclopedice şi flexibile, unui monism salvator, unei supra-idei ce transcende abilităţile pentru a da seamă de un caracter, de o identificare cu un program – i-am spune, iarăşi, maiorescian – de viaţă şi de lucru“ (Literatura şi pretenţia de adevăr. Pornind de la Gadamer, Editura Ramuri, 2005). Deşi avea un stil critic de un rafinament livresc, recherché, mărturisea franc că preferă „discursul «nestrălucitor» însă sprijinit pe un referent exterior şi probant“, întrucât „A edifica, şi nu a deruta alegru, prin «ticluire», iată vectorul moralei criticului. Nu de euforicii «meşteşugirii» ducem lipsă“ (Libertăţile escortei critice). Asta neînsemnând, desigur, că nu se delecta cu discursurile critice deopotrivă pertinente ideatic şi fermecătoare stilistic.

O generaţie pierdută?, la origine teza sa de doctorat, a fost publicată în 1999 la Editura Scrisul Românesc din Craiova (în Colecţia „Hermes. Istorie, critică şi teorie literară“, coordonată de Eugen Negrici) şi recompensată cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Cartea este un eseu monografic despre Geo Dumitrescu, anvizajat drept icon al aşa-zisei „generaţii a războiului“, aparent „pierdute“, dar recuperate prin proiectul poeziei pragmatice a insurgentului scriitor de la Albatros şi a congenerilor săi. Demersul hermeneutic transgresează limitele istoriei şi criticii literare, tinzând spre o grilă de lectură transdisciplinară, spre o altitudine teoretică, potrivit convingerii autorului, expuse în Argument, că „situarea estetică observă întotdeauna o paradigmă (în sensul conferit de Kuhn) generatoare de mentalităţi specifice“. Abordarea heteronomică a poeziei geodumitresciene serveşte mizei declarate a eseului, aceea de a evidenţia modul în care canonul ideologic absoarbe canonul literar.

Prima secţiune prezintă, dintr-un unghi sociologic şi istoric (implicit de istorie a ideilor), atât Mutaţiile sociale şi epistemologice ale perioadei în care s-a format generaţia războiului, cât şi reflexul lor în planul creaţiei poetice: „depoetizarea“/ prozaismul, democratizarea tematicii şi a limbajului poeziei, caracterul militant, atitudinea iconoclastă, trăsături ce probează, totodată, productivitatea modelului avangardist. Pe acest traseu, în orizontul vast comparatist al criticului, se înscrie analogia „generaţiei pierdute“ autohtone cu „Tinerii furioşi“ britanici, dar şi aceea, semnalată pentru prima oară, cu poetul englez Philip Larkin şi, în general, cu grupul The Movement. A doua secţiune, intitulată Ironie şi scepticism, investighează modul în care se construieşte, la nivel ideatic şi retoric, discursul poetic al lui Geo Dumitrescu (bazat pe o expresivitate minimală şi pe o privire litotizantă) şi îi identifică mărcile stilistice: jovialitatea suculentă, ludicul cenzurat prin etic, economia de mijloace, agresivitatea ironică, histrionismul. Următoarele trei secţiuni analizează Mitologia cotidianului (raportată la ascendenţa whitmaniană şi la o etică a evoluţiei şi a progresului uman, de suşă lucreţiană, aspect, de asemenea, sesizat pentru întâia dată), avatarurile Eroticii – între spiritul patetic şi limbajul ingrat şi Socratismul şi parabolicul versurilor de rezonanţă gravă, bacovian-expresionistă. Secţiunea-epilog dedicată Posterităţii târzii a lui Geo Dumitrescu deschide posibilitatea unei noi exegeze, din perspectiva postmodernismului, prin decelarea unor atitudini şi concepte similare la reprezentanţii generaţiei „optzeciste“. Stilul studiului se bazează, în principal, pe supleţea erudiţiei, pe claritatea argumentaţiei şi pe vocaţia/ voluptatea analitică.

Gabriel Coşoveanu, o minte sclipitoare a generaţiei sale, va rămâne în memoria noastră ca o personalitate culturală luminoasă, care a atins suflete şi a marcat destine. Rămas bun, domnule profesor!