Revista Luceafărul de dimineaţă ne luminează săptămânal cu informaţii culturale, cronici şi recenzii literare, plastice, teatrale, sportive şi de film, cu analize şi comentarii, de bună calitate, pe teme diverse. În nr. 17 / 2010, criticul Dan Cristea scrie despre romanul fragmentar al lui Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, exprimându-şi, cu eleganţă, o uşoară dezamăgire: Contează mai puţin dacă scrierea lui este sau nu este într-adevăr un roman. Ştim acum că acesta e, în primul rând, un gen al libertăţii, care refuză toate regulile şi caracterizările simplificatoare. Cartea e vie, interesantă, se citeşte bine, însă e mai puţin strălucită decât ne-am aştepta. Ultimele istorii din ea ne arată un povestitor oarecum obosit, la fel ca lumea resemnată pe care o pune în pagină. Horia Gârbea prezintă, printre altele, Secretul lui Don Juan, 1001 aforisme de Gelu Negrea (pentru curioşi: Secretul lui Don Juan este simplissim: să determini femeia să facă ceea ce gândeşte!). De citit şi textul spumos al Anei-Maria Nistor (Îmi place Lucian Mândruţă) şi interviurile Andrei Rotaru (cu Ion Zubaşcu şi Cătălin Dorian Florescu).
La 17 ani de existenţă, Dilema Veche este, într-adevăr, veche (i.e. cu o vârstă venerabilă), prezentând şi inspirând totuşi, în permanenţă, dileme noi, cum îi stă bine spiritului dilematic, prin care se (auto)defineşte întreaga echipă de redactori ai revistei. La aniversară, îi urăm un călduros La mulţi ani!, lăudându-i iniţiativa de a oferi cititorilor colecţii cu dichis, începută cu filmele lui Charlie Chaplin. Semnalăm, de asemenea, din nr. 321 / 2010, bronzarea la mijloc a publicaţiei, dosarul tematic fiind tipărit pe o hârtie special patinată (Conspiraţii & comploturi, mod de întrebuinţare şi dozaj, coordonat de Mircea Vasilescu, în care mai semnează Gelu Voican Voiculescu, Ovidiu Nahoi, Gabriela Adameşteanu, Mihai Neamţu, Andrei Manolescu, Cristian Pătrăşconiu, Ioana Bot, Matei Martin, plus interviurile la temă cu Andrei Cornea şi cu diplomatul Sergiu Celac). Şi, nu în cele din urmă, inaugurarea a două rubrici interesante, biograffiti, a Simonei Sora (care scrie aici despre J.D. Salinger, Avatarul clovnului Zozo), şi ce mi se-ntîmplă de Dan C. Mihăilescu. Acesta îşi propune să profite de Privilegiul bătrîneţii de a fi, public, un medium al realităţii (care va să zică, un filtru subiectiv; dar când a fost altfel publicistul DCM?!), renunţând însă la cuantificarea (...) sinucigaşă a răului românesc şi, cu nostalgia rînduielii ante şi inter-belice, căutînd exasperat modele umane luminoase, armonie şi nu dizarmonie, frumuseţe şi nu urîciune, puritate şi nu mizerie. Abia aşteptăm să vedem cum îi va reuşi programul de aspirare scriptică a părţii însorite a vieţii unui maniac al coincidenţei contrariilor. Asta da (auto)provocare!