James Joyce este, azi, văzut drept unul dintre marii scriitori ai lumii, iar romanul său, Ulysses, publicat în 1922, o carte-icon a modernismului. Deşi reprezintă o lectură dificilă, sau poate tocmai de aceea, ea a ajuns şi o carte-cult a rafinaţilor într-ale literaturii. Dar nu numai atât. Din rafturile bibliotecii în care s-au adunat, de-a lungul timpului, numeroase tomuri critice, academice, dedicate operei lui Joyce, Ulysses a trecut, relativ repede, în pop culture, prin sărbătorile cunoscute sub numele de Bloomsday (16 iunie). O imagine simbolică a întâlnirii dintre modernismul elitist şi cultura de consum este identificată în fotografia actriţei Marilyn Monroe citind Ulysses. De la această „icoană“ hollywoodiană şi de la semnificaţiile ipostazei sale surprinzătoare pleacă şi Mircea Mihăieş, în volumul Ulysses, 732. Romanul romanului (Polirom, 2016), pentru a răspunde la întrebarea: „de ce (mai) e citit Ulysses?“. Sean Latham, editor al James Joyce Quarterly, spunea că Ulise este, probabil, „cea mai cumpărată carte din lume şi cel mai puţin citită”.

Editura Humanitas Fiction reeditează, sub îngrijirea atentă a Ioanei Zirra, singura traducere de până acum în limba română a romanului excepţional al lui Joyce, Ulise, realizată de Mircea Ivănescu, o traducere „extrem de inspirată”, care „a făcut să vorbească întreaga fineţe a detaliilor şi nuanţelor de stil din originalul englezesc” (Ioana Zirra, „Ulise sau odiseea literatorilor”, prefaţa la prezenta ediţie). Prefaţatoarea îşi începe prezentarea vorbind, pe urmele altor cercetători, despre „lectura simplităţii complexe a cărţii lui Joyce, căutând puncte esenţiale din care izvorăşte libertatea creatoare câştigată de scriitorul irlandez modern în raport cu moştenirea culturii clasice”.

Pentru Joyce, Ulysses a fost o creatură literară devoratoare, consumându-i energia şi vederea, aceasta din urmă deja şubredă: „Scriu şi revizuiesc şi corectez cu un ochi sau cu amândoi în jur de douăsprezece ore pe zi aş putea spune, oprindu-mă câte cinci minute atunci când nu mai văd. La sfârşit, creierul îmi arde, dar asta nu e nimic prin comparaţie cu ce-o să se întâmple cu creierul cititorilor mei. Încă nu m-am însănătoşit şi fac cel mai rău lucru cu putinţă, însă nu am încotro“. Ni-l putem astfel imagina pe Joyce ca un fel de „doctor“ Frankenstein, creând, pe scheletul epopeii homerice, din totul felul de ţesuturi eterogene, unele artificiale, din fragmente ilustre şi erzaţuri, un monstru literar de o uimitoare vitalitate.

Ulise este un „roman totalitar“, febricitat de tentaţia enciclopedică a unui Leviathan livresc, cum subliniază şi Mihăieş: „Asemeni unui căpcăun, pântecele gigantic al lui Ulysses depozitează (ori măcar face aluzie la) o infinitate de stiluri şi mode narative, neexcluzând împrumuturi din discursul ştiinţific ori al metatextualităţii. Asemeni unui dirijor nebun, autorul multiplu al cărţii a aruncat în aer portativele vechii simfonii şi a recompus, dictând ritmul şi tonul, o lucrare nouă, incluzând, de-a valma, notele originale, zgomotele de fond, reacţiile spectatorilor şi propriile indicaţii de interpretare, sunete dezarticulate şi mărci gestual-sonore ale derutei“.

Cu toate acestea, noua operă psihedelică, stridentă, carnavalescă, grotescă, trivială, parodică (şi adjectivele pot continua) îşi păstrează întreaga măreţie, electrizantă prin revelarea adâncimilor minţii umane şi a tribulaţiilor omului comun, (anti)erou al unei existenţe sordide: „Mai cu plăcere domnul Leopold Bloom mânca organele şi măruntaiele de vite şi păsări. Îi plăceau ciorba groasă de potroace, pipota pietroasă, inima friptă umplută, felii de ficat prăjit cu crutoane, icre de morun aurii. Mai mult decât orice îi plăceau rinichii de berbec la grătar, care-i lăsau pe cerul gurii un gust agreabil de urină uşor mirositoare.

Rinichii îi erau acum în gând pe când trebăluia încet prin bucătărie, aranjându-i ei micul dejun pe tava frumos lucrată. Lumină friguroasă şi aer rece în bucătărie însă afară, pretutindeni, o dimineaţă blândă de vară. Îl făcea să se simtă niţel pofticios”. (G.G.)