Cercetătorii de la Institutul Karolinska din Suedia au ajuns la concluzia că artiştii, în special scriitorii, sunt mai predispuşi la bolile psihice şi la sinucidere.

Creativitatea şi depresia sau bolile psihice, precum dezordinea bipolară, constituie în anumite cazuri o ciudată reţetă alchimică în procesul de accesare a unor dimensiuni spirituale. Scriitorii, în general, dispun de o uriaşă sensibilitate interioară, în adâncul lor vor să schimbe lumea sau măcar o parte din ea, pot fi idealişti până la inocenţă sau pesimişti până la sentimentul acut al zădărniciei. Tensiunea generată de discrepanţa între efemeritatea fiinţei biologice şi veşnicia dorită a lumii interioare naşte un proces dureros de aclimatizare cu destinul. Scriitorii nu vor doar o casă, o familie sau o carieră. Ei vor recunoaşterea propriei valori şi a valorilor în care cred şi, pentru că prin plămădirea de universuri, sunt mai aproape de omnipotenţa divină, tolerează foarte greu orice cădere de la înălţimi zenitale, tentaţia luciferică fiind subtil intrinsecă actului creator. „Nu există operă fără colaborarea demonului”, spunea Andre Gide şi poate tocmai conştientizarea dureroasă a limitelor umane, statutul de imitator şi nu de creator („fiind creatură, nu poate fi creator” ) generează uneori depresia artistului.

Scriitorii îşi duc propria cruce, asemenea oricărei fiinţe, dar, prin scris, povara fie se reduce, graţie funcţiei cathartice a artei, fie se măreşte într-un ritm copleşitor, prin coborârea în infernul lumii sau în abisul fiinţei umane şi plasarea speranţelor într-un cadru volatil şi lipsit de materialitate. În plus, pentru că scrisul are dimensiunea unei funcţii existenţiale, reprezintând raţiunea de a fi în lume, scriitorii au o anxietate specifică, sunt în permanentă competiţie cu timpul şi cu predecesorii, iar talentul devine o exigenţă niciodată pe deplin satisfăcută. Sindromul paginii albe şi efortul constant de a surprinde esenţa lucrurilor, solitudinea ce însoţeşte adeseori actul creator, la care se adaugă necesitatea de a trăi experienţe multiple şi uneori bulversante, poate crea o tensiune existenţială cu efecte incontrolabile. Din acest punct de vedere, Cesare Pavese mărturisea în jurnalul său că anumite trăiri erau provocate voluntar pentru a fi transformate în fapte estetice: „Era o vreme când mă complăceam în înjosirea morală în scopuri estetice, sperând să fac astfel o cultură de geniu”.

Scriitorii români care se sinucid sunt, din fericire, puţini. Doar câteva nume, ca Alexandru Odobescu, Urmuz, Ilarie Voronca, Emil Ivănescu, Dimitrie Anghel şi Ion Stratan, pot fi amintite în acest context, însă tentativele de suicid nu ocolesc scriitorii consacraţi, ale căror nume sunt incluse în panteonul literaturii române, resortul gestului ţinând însă mai mult de realitatea imediată decât de considerente metafizice sau de o durere nedeterminată precis.

Astfel, G. Calinescu, deşi mânuia bisturiul ironiei cu precizie şi dădea dovadă de raţionalitate în aprecieri, trăieşte la vârsta senectuţii o rătăcire afectivă care-l aduce în pragul sinuciderii, gestul fictiv al personajelor Silivestru Capitanovici şi Pomponescu trecând astfel în biografia reală. Ion C. Chiţimia relatează cum, prin anii 60, Călinescu a încercat să se înece în lacul Floreasca din cauza unei colege de la Institut: „Fată inteligentă, apreciată...Dar, la un moment dat, ea a încercat să se recăsătorească cu altcineva. În momentul acela, Profesorul a avut revelaţia că legătura cu el fusese minoră: «A! Nu m-a iubit! Dacă mă iubea, trebuia să rămână numai cu mine»”. Pavel Ţugui consemnează în Amurgul demiurgilor acest episod tragic: „La orele 15, Vasile Malinschi telefonă la partid că acad. George Călinescu a plecat de acasă şi nu s-a întors. După o oră aceeaşi veste. A fost înştiinţată conducerea superioară, s-a ordonat celor în drept să-l caute...Târziu, pe la orele 20, George Călinescu este găsit de soţie şi oamenii ordinei în zăpadă pe malul râului Floreasca...”. Tentativa de suicid pare însă mai degrabă demonstrativă, caracteristică unei personalităţi histrionice, şi mai puţin un gest definitoriu şi autentic.

Cezar Petrescu trăieşte un episod dramatic, la o vârstă când personalitatea nu se cristalizase şi nu-şi găsise un făgaş statornic, prin tentativa de suicid din noaptea de 11 spre 12 mai 1918, a cărei cauză pare să fie infracţiunea de delapidare şi neputinţa de a suporta dezonoarea: „Fiind reformat a fost numit administrator al plasei Moldova, la Mălini, unde Cezar Petrescu a dus timp de aproape doi ani (1916-1918) o viaţă aspră, de mizerie, într-o zonă a frontului care oricând putea fi ocupată de inamic.(...) Acolo, la Mălini, în primăvara anului 1918, în prezenţa unor trupe aliate care au impus stabilizarea frontului, s-a antrenat în jocul de cărţi cu ofiţerii aliaţi. Pierde o sumă mare. Trebuind s-o achite imediat, ia din banii salariaţilor. Situaţia era disperată. Mamei lui nu putea să se adreseze. Retrasă cu câţiva copii la Tg. Neamţ suporta greul războiului şi al nevoilor cu pensia rămasă de la soţul ei. În faţa tânărului Cezar Petrescu se deschidea perspectiva dramatică: a dezonoarei sau a sinuciderii. A ales-o pe cea de-a doua”. Încearcă să-şi pună capăt zilelor prin asfixiere cu dioxid ca carbon, dar soţia îl găseşte aproape neînsufleţit şi este dus la spitalul din Fălticeni. Delapidarea nu este însă trecută cu vederea şi unii detractori ai autorului speculează acest episod nefericit. Într-un articol din 1919, intitulat „Moralizatorii Bucovinei”, este citat E. Lovinescu, coordonatorul cenaclului Sburătorul, care susţinea că nu cunoaşte niciun scriitor cu numele de Cezar Petrescu, ci doar un „tânăr inspector comunal”, care „delapidând suma de 70000 de lei (aş putea da cifra exactă, după acte) s’a sinucis cu banalul mangal”. În urma acestei dezvăluiri, Cezar Petrescu, directorul revistei Hiena în acea perioadă, este somat să dezvăluie adevărul, dacă „e acelaş cu delapidatorul-sinucigaş din Fălticeni”. Un asemenea trecut nu ar îndreptăţi, potrivit ziarului Românul, poziţia socială a lui Cezar Petrescu şi, mai ales, „în calitatea dsale de director de ziar şi revistă, este ţinut mai mult decât oricare altul, să aibă o moralitate care să explice dificila sarcină ce şi-a luat-o de-a moraliza pe ceilalţi”. Cezar Petrescu răspunde atacurilor într-o notă ironică: „D.Eugen Lovinescu cunoaşte amănunţit meseria mea de «sinucigaş-delapidator». Cu un ultim rest de pudoare, mă grăbesc dar a cere scuze pentru condamnabila mea ingratitudine cu care am uitat grija şi interesul purtat de dsa, când mă aflam «cândva şi undeva» muribund, pe un pat de spital. Ţin să-l informez însă că după ce am delapidat 70000 de lei, am mai asasinat un negustor, am jefuit doi cârciumari, mi-am strangulat mama şi acum mă pregătesc să sparg pivniţele Băncii Naţionale”.

O viaţă marcată de frustrări profesionale şi neajunsuri materiale, de nerecunoaştere a meritelor - aceasta e imaginea pe care Camil Petrescu ne-o transmite prin jurnalul său. Moartea prin sinucidere constituie invariabil o soluţie la problemele existenţei, dar, asemenea lui Emil Cioran, scriitorul rămâne doar un susţinător la nivel declarativ al eliberării prin voinţa personală, biografia sa înregistrând doar ameninţări demonstrative şi nicio tentativă serioasă. Astfel, Camil Baltazar povesteşte că într-o seară i-a transmis lui Rebreanu că prietenul Camil Petrescu, „desperat de presa ostilă şi îngrozitoarea lui stare materială” , vrea să-şi pună capăt zilelor. Rebreanu, impresionat, s-a dus la Camil Petrescu acasă, unde o noapte întreagă a folosit „argumentele cele mai convingătoare, îndeosebi explicându-şi sentimentele sale de preţuire”. Este evident că sinuciderea nu are, în viziunea lui Camil Petrescu, conotaţia disperării sau a simplei ratări, iar consemnarea în jurnal nu se constituie într-un strigăt de ajutor sau într-o nevoie de soluţionare a dramei existenţiale, ci capătă forţa lucidităţii şi a împăcării cu moartea liber determinată, scriitorul fiind convins de excepţionalul trăirilor personale. Spirit triumfalist şi cerebral, Camil Petrescu nu se ruşinează de gândul sinuciderii, nu-l consideră un stigmat sau un secret inavuabil, ci îl transformă într-un orizont vizibil, dar permanent îndepărtat, o potenţială formă superioară de a spune un nu decis mediocrităţii. El este un fel de lup de stepă, în viziunea lui Herman Hesse, cu care împarte nemulţumirea existenţială, dar şi mângâierea că drumul spre moarte îi este accesibil în orice clipă:„Familiarizarea cu gândul că, în caz de pericol, îi este deschisă acea cale de scăpare îl întărea, îi stimula curiozitatea de a gusta din plin durerile şi necazurile (...) Există foarte mulţi sinucigaşi cărora tocmai un asemenea gând le insuflă forţe neobişnuite”.

Moartea voluntară se constituie într-o dimensiune definitorie, într-un laitmotiv al vieţii scriitorului, fiindcă nu doar asupra morţii tatălui planează posibilitatea sinuciderii, conturată chiar de către scriitor, ci şi asupra primei sale soţii, despre care Constant Ionescu susţine că s-ar fi înecat, amănunt prea puţin lămurit de biografi:„M-a rugat să fiu martor la întâia lui căsătorie, care s-a sfârşit lamentabil într-un deznodământ incomprehensibil de absurd: soţia s-a aruncat în Dâmboviţa, lângă Serviciul de ecarisaj. L-am prevenit afectuos că face o greşeală. El însuşi presimţea că va fi nenorocit şi totuşi a stăruit să facă acest mariaj”. Cella Serghi, deşi admite că scriitorul n-a vorbit niciodată despre acest eveniment nefericit, trage concluzia că prima lui căsătorie ar fi avut loc în timpul studenţiei, între anii 1914 şi 1918, şi ar fi durat trei ani.