David Grossman este un apreciat autor israelian contemporan, scrierile sale fiind traduse în peste 30 de limbi, şi un cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina, militant pentru recunoaşterea acestuia ca stat. Pentru romanul Până la capătul pământului, grefat pe povestea de viaţă a personajului feminin Ora, despre care Paul Auster a spus că ar fi la acelaşi nivel cu Emma Bovary sau Anna Karenina, David Grossman a primit Premiul Albatros acordat de Fundaţia G. Grass în 2009 şi, doi ani mai târziu, Premiul Médicis pentru literatură străină.

Cel mai recent roman al lui David Grossman tradus în limba română, De mine viaţa şi-a tot râs, are la bază evenimente reale, despre care scriitorul va afla chiar de la cea care avea să-i inspire personajul Vera. Receptarea textului va fi potenţată de declaraţiile autorului prin care va deconspira geneza romanului şi resortul interior ce a generat acest univers narativ: „Cu ani în urmă, am vrut să scriu o colecţie de poveşti de dragoste adevărată – şi nimeni nu avea una ca a ei. Primul ei soţ s-a sinucis pe vremea când era prizonierul serviciilor secrete ale lui Tito, în 16 octombrie 1951. An de an, în 16 octombrie, o sunam şi-i spuneam: mi-am amintit că azi e ziua lui Rade, soţul tău. Plângea ca şi cum el abia murise. Era bântuită de această întrebare: de ce a făcut-o, de ce n-a putut fi îndeajuns de puternic pentru a depăşi tortura, cum a fost ea? Vorbea cu atâta duioşie despre el, această femeie – atât de neclintită în privinţa ideologiilor, dar atât de tandră în iubire ” (Elle, Italia).

Despre Eva Panic-Nahir, Vera, cunoscută în fosta Iugoslavie pentru atitudinea ei militantă, s-au scris cărţi documentare, iar Danilo Kiš i-a dedicat o mini-serie la televiziunea sârbă. Eva i-a povestit lui David Grossman trecutul său dramatic şi, timp de decenii, au rămas prieteni. Scriitorul o va cunoaşte şi pe fiica Evei, Tiana Wages, imaginea ei regăsindu-se în romanul De mine viaţa şi-a tot râs.

Pornind de la acest nucleu narativ, scriitorul israelian va reuşi în romanul amintit să dezvolte o poveste de viaţă care reuneşte destinul a trei generaţii de personaje, fiecare fiind marcat de tragism. Participarea benevolă la această călătorie iniţiatică pentru descoperirea de sine are ca motivaţie interioară reconstituirea „vieţii pierdute”. Va folosi pretextul realizării unui film despre destinul nonagenarei Vera, în fapt, „un film despre viaţa noastră care n-a fost trăită”(p.56), dar şi despre adevăruri dureroase, nemărturisite, interiorizate şi cu atât mai acutizate, care au avut ca efect influenţarea destinului celor din proximitatea lor.

David Grossman configurează cu generozitate spectrul ideatic şi emoţional al poveştii, contribuind astfel la potenţialitatea textului prin acordarea din perspectivă subiectivă, cea a creatorului, a unor noi valenţe ale acţiunii susţinute de resorturile emoţionale ale actanţilor: „În De mine viaţa şi-a tot râs… sunt tot felul de forme ale iubirii. E iubirea cuiva, Miloş, care e totală; e o iubire fără nici cea mai mică fisură. Sunt iubiri de intensităţi diferite, care iau forme diferite – iubiri pentru femei, iubiri pentru bărbaţi, iubiri pentru copii, iubirea de viaţă, pur şi simplu. Toate stau sub această «umbrelă»: nevoia de a iubi, nevoia să fii iubit. Şi e, desigur, şi despre faptul de a fi privat de iubire – dar şi acesta este tot un fel de a vorbi, «lateral», despre această mare nevoie, nevoia de iubire. Întreaga carte e o călătorie către dragoste, o călătorie de-a lungul căreia putem înţelege cum iubirea poate ruina viaţa sau cum, dimpotrivă, poate crea viaţă” (declaraţie într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu).

Valoarea romanului este însă mult mai mare decât cea a unei transpuneri a incursiunii în numele celor doi zei, Eros şi Thanatos, pentru că, finalmente, moartea este spectrul din care derivă şi acţiunile de început ale poveştii, în dublă accepţiune (moartea fizică a soţului Verei asumată de ea prin refuzul de a-l declara trădător şi a se salva împreună cu fiica Nina din lagărul de concentrare de la Goli Otok şi perspectiva morţii sub semnul uitării de sine, o moarte a memoriei cauzate de boală). Înainte de a se instala această uitarea de sine, Nina va dori să reconstituie parcursul vieţii. Vârsta înaintată a mamei sale, Vera, degradarea psihică prin uitare şi dorinţa de a cunoaşte odiseea familiei de către nepoata Ghili, toate se conjugă în susţinerea realizării unui film restitutiv despre viaţa lor „care n-a fost trăită”, dar mai ales despre motivele fiecăruia de a ascunde secvenţe, creând un univers de clar-obscur prin care doar puterea cuvintelor şi a imaginilor ar putea să redea lumina adevărului. Finalmente, Nina, fiica părăsită la şase ani pe o insulă, în sine simbol al torturii, va avea gestul salvator de la interpretarea secvenţelor reconstitutive: va arunca în mare casetele cu filmările acestei călătorii şi aparatul de filmat pentru a şterge memoria benzii cinematografice. Rămân episoadele disparate reţinute de memoria afectivă a fiecărui personaj şi, în acest punct, David Grossman intervine propunând perspectiva de filmare: memoria asociativă.

Romanul De mine viaţa şi-a tot râs este, dincolo de orice clasificare datorată naturii scriiturii, un roman de introspecţie psihologică, în care factorii psihologici, ca în cinematografie,suntmemoria asociativă　şipersistenţa retiniană. Astfel, ochiul observă în jurul lui o serie de imagini transmise creierului, pe care le păstrează; fenomenul este definit camemorie asociativă　şi este factorul psihologic care leagă diferite imagini, completând lipsurile dintre ele.Cadrul general al proiectatului film cuprinde profilurile mai multor personaje, membrii familiei din trei generaţii, o defilare de personaje, în care fiecare spune ceva despre aniversată, octogenara Vera. Sunt interpuse prin vocea naratoarei filmului momente din viaţa fiicei sale, Nina. Axul povestirii este regăsirea Ninei atât de către Vera, cât şi de către fratele vitreg, Rafael, cu care a avut o poveste de iubire de o noapte şi o iubire pentru toată viaţa conştientă, relaţie din care s-a născut Ghili, cea care va avea ideea reconstituirii odiseei familiei printr-un film restitutiv realizat din perspectiva memoriei asociative.

„Legea nescrisă a torturii reciproce” va guverna aceste destine. Boala Ninei şi pierderea memoriei le va determina pe cele două femei să-şi dorească aflarea adevărului, una despre cealaltă, Rafael să afle de ce a dispărut Nina din viaţa sa, Ghili să cunoască povestea familiei sale. Declanşarea bolii Ninei va fi pentru scriitorul David Grossman pretextul folosirii dedublării personajului, privirea din exterior. Va apela la tehnica alternării vocilor, cea interioară, cea impersonală (boala) şi cea care o identifică în memoria familiei. Filmarea este pretextul de a salva amintirile. Fiecare personaj porneşte în această călătorie cu o încărcătură afectivă negativă. Reunirea tuturor înseamnă reunirea misterului vieţii fiecăruia. Ceea ce se vede la filmare este adevărul fiecăruia, ceea ce este dincolo de cuvinte şi atitudine, fluxul emoţional care uneşte destine. Şi totuşi, ceva trebuie uitat: „Să uiţi Auschwitz-ul. Ce dar preţios” – spune Rafi. Pe acea insulă nu creşte nicio plantă. Buruiana adusă de comandant este simbolul rezistenţei în faţa implacabilului. Vera supravieţuieşte în lagăr asemeni acelei plante în pământul cenuşiu al trădării, al abandonului de sine. Va fugi toată viaţa de trecut şi se va întoarce la trecut dorindu-şi să se confrunte cu adevărul. Pare fără importanţă trimiterea în context la romanul lui Victor Hugo, Omul care râde.

Romanul lui Grossman este despre efortul de a avea expresia sentimentelor rezultate din combustii interioare, de a recupera aceste expresii, pentru că numai astfel poate fi definită viaţa la finalul ei. Dante distingea, în Convivio, patru nivele de interpretare a unui text: literal, alegoric, moral şi anagogic, ultimul fiind despre „supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri”. Acest ultim sens trimite la primul, „este o doctrină a sensului străbătând multiplicitatea semnelor, ceea ce numim străbaterea scriiturii, pentru că ea implică în acelaşi timp o lectură şi o scriitură” (Philippe Sollers). „Dezvăluirea nu este reducţie, ci pasiune”. „Spre a putea scrie Infernul, Dante a fost în Paradis; dar, doar pentru că a putut scrie Infernul, el a avut revelaţia Paradisului” (Pentru o teorie a textului, Ed. Univers, 1980). În această cheie descrisă de Sollers am putea decoda şi romanul lui David Grossman, un „văl de sensuri” sub imperativul captării memoriei asociative.