Romanul Nadiei Terranova Adio, fantasme, publicat în Italia în 2018, iar în limba română în 2020, a confirmat că succesul de debut al scriitoarei nu a fost o eclatare circumstanţială, ci un început al unei deveniri literare remarcabile. Nominalizat la Premiul Strega şi distins cu Martoglia, Citta del Libro şi Alassio Centolibri, romanul Adio, fantasme este „o carte cathartică atât pentru autoare, cât şi pentru cititori, prin puterea sa de a da viaţă fantasmelor, tuturor fantasmelor, nu doar celor personale”, nota RAI Cultura. Nadia Terranova se dovedeşte a fi un subtil evocator al unui spaţiu interior, transgresează imediatul pentru a ajunge la esenţe şi, inevitabil, la fantasme: „În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sunt fantasme de la care trebuie să îmi iau rămas bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit”. Cu aceste mărturisiri devine evidentă tentaţia lectorului de a identifica elemente din biografia autorului strecurate inevitabil în textul care se scrie independent de intenţia sa primară. Poate activitatea de realizator al unor emisiuni radiofonice şi formaţia sa filosofică ne-ar îndreptăţi să facem aceste trimiteri. Şi poate şi locul invocat, Messina, locul naşterii sale şi al eroinei Id Laquidara. Spaţiul radiofonic este pentru cele două un spaţiu al manifestării acelor tăceri împovărătoare. Ida realizează o emisiune grefată pe poveşti de viaţă trăite de cei apropiaţi ei sau poate intuite într-o lume aflată sub influenţa amintirilor ce nu pot fi estompate prin trecerea timpului, pentru că, mărturiseşte Nadia Terranova, „timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece”.

Ceea ce autoarea lasă cititorului drept provocare este descoperirea acelor fantasme care se metamorfozează umplând un spaţiu, cel interior, până la graniţa cu înstrăinarea. „A rosti înseamnă a se stabili în acel punct unde cuvântul are nevoie de spaţiu pentru a răsuna şi a fi auzit, şi unde spaţiul, devenit mişcarea însăşi a cuvântului, devine profunzimea şi vibraţia înţelegerii”, scrie Maurice Blanchot în Spaţiul literar (Editura Minerva, Bucureşti, 2007, p. 187). Acel spaţiu este pentru Ida cabina de emisie, de unde transmite poveştile despre experienţele unor personaje reale sau imaginare şi, mai apoi, casa unde a locuit până la plecarea la studii la Roma. Sunt însă spaţii locuite de fantasmele nefericirii, ale tristeţii şi ale recluziunii. Sunt spaţii aglomerate de obiecte, în cazul casei părinteşti. Obiecte la care nu se renunţă, pentru că semnifică nu trecutul, ci probabilitatea utilizării lor în viitor, obiecte care însumează tristeţile unor experienţe fără finalitate şi pe care protagoniştii nu le pot uita şi trebuie să se confrunte cu amintirile generate de ele peste ani. Camera copilăriei este „o încăpere moartă, năpădită de valurile amintirilor” (p. 24). Obiectele nu amintesc, ci sunt vectori ai speranţei. „Toate obiectele îşi asumau un rol şi declanşau un şantaj, iar acum stau în jurul meu şi mă privesc” (p. 28).

Cheia acestui roman este Thanatos. „Moartea este un punct staţionar, în vreme ce dispariţia e absenţa unui punct, a oricărui semn de punctuaţie la capătul cuvintelor. Cine dispare preface timpul şi un cerc de obsesii îi învăluie pe cei care supravieţuiesc” (p. 35). Dispariţia tatălui Idei pune sub semnul îndoielii graniţa dintre viaţă şi moarte. Familia nu are puterea de a-l considera mort, iar Ida este marcată de fantasma tatălui, de „prezenţa” sa de dincolo de viaţă. Este furia numelui nescris pe piatra funerară, este ecoul vocii înregistrate pe casetă şi ascultată în cadrul tensionat creat de fantasme. „Numele tatălui meu lovea în geamuri, din infernul lui Dante veneau fluviile osândiţilor, Aheron, Styx şi Flegeton, eu mă rugam în tăcere ca nimeni să nu descopere adevărata cauză a acelui potop: eu, eu şi familia mea osândită ” (p. 65). Reducţia simbolică a suferinţei este „înlăuntrul”, camera invadată de obiectele trecutului, cabina de emisie umbrită de tristeţile ficţionalelor poveşti pentru radio. „Eu şi mama nu ştiam cum să vindecăm suferinţa şi atunci o locuiam” (idem). Spaţiul locuit astfel este reflectat din două unghiuri: al mamei care nu se consideră împlinită, pentru că fiica refuză să fie ea însăşi mamă, al fiicei care poartă fantasmele generate de „prezenţa” morţilor în viaţa casei. „Patina murdară a timpului” are doar o singură deschidere spre lumină: liniştea orei albastre, ieşirea din universul fantasmelor când albastrul mării se contopeşte cu albastrul cerului. Este punctul care atrage, cel care creează speranţa în eliberare, este ţinta de descătuşare a sinucigaşului, pentru că finalmente familia va crede că tatăl a ales să se sinucidă pentru a ieşi din boala trupului şi a sufletului. Iar aceste proiecţii ale neliniştii cauzatoare de moarte pun sub lupa trăirii incandescente atmosfera terifiantă a morţii ce nu vrea să treacă graniţa nefiinţei.

Romanul Adio, fantasme ar fi putut eşua într-o naraţiune romantică, în care se interpun la răstimpuri reflecţii despre viaţă şi moarte şi despre tristeţea spaţiului interior, dacă nu ar fi fost concepută a doua poveste şi mai tragică decât cea a dispariţiei tatălui Idei: moartea fulgerătoare a iubitei lui Nikos, grecul care îşi trăieşte viaţa reparând lucruri, redându-le utilitatea pentru a le continua astfel prezenţa în spaţiul locuit. Destăinuirea acestei poveşti de viaţă se face într-un loc marcat de semnificaţie: în apropierea mării, ca loc al separaţiei dintre cele două lumi, trăind ora albastră prin rememorarea clipelor de fericire curmate nefiresc de accidentul rutier.

Nadia Terranova are abilitatea de a-şi construi argumentaţia conflictului interior prin scurte cugetări cu efect de catalizare a amintirii: „Fericirea nu există, dar există momente fericite”. Ar putea fi fraza care să salveze imaginea sumbră a poveştilor de viaţă, proiectându-le într-o altă percepţie, cea a efemerului prin care se face translaţia spre oceanul amintirilor. Această retrăire prin povestire a vieţii curmate tragic este modalitatea de integrare a morţii în viaţă, aşa cum scria M. Blanchot, referindu-se la „Rilke şi exigenţa morţii”: „vom continua să privim moartea ca pe un lucru straniu şi de neînţeles, sau vom învăţa să o atragem înăuntrul vieţii, să facem din ea celălalt nume, cealaltă latură a vieţii?”; „Adevărata formă a vieţii se întinde peste amândouă domeniile, sângele celui mai mare circuit le străbate pe amândouă: nu există niciun dincoace, niciun dincolo, ci marea unitate...” (citat din scrisoarea lui Rilke către Hulewicz în studiul „Rilke şi exigenţa morţii”). Poate acest studiu al lui Blanchot este cel mai elocvent pentru concepţia autoarei, romanul părând a fi o replică narativă la ceea ce Rilke nota, şi Blanchot accentua prin analiză, că spaţiul interior „traduce lucrurile”. Este traducerea înţelesurilor lucrurilor în cheia tragismului, a căutării ieşirii din labirintul îndoielii şi al neliniştii cauzate de absenţă şi furia numelui neinscripţionat pe o piatră funerară, care să marcheze graniţa între vizibil şi invizibil, între trăit şi netrăit, între amintire şi lipsa amintirilor din viitor.

Despărţirea de trecut şi de această lume care invadează spaţiul interior se face prin înfruntarea fantasmelor, prin retrăirea relaţiei cu ele într-un mod diferit. Acesta a fost rostul întoarcerii acasă a Idei şi al traversării simbolice, dar şi în real, cu vaporul: „Traversarea: un motiv pentru care merit să mă întorc” (p. 22), chiar dacă totul se derulează în cheia tragicului, până şi primăvara este astfel definită: „anotimpul morţii şi al pământului ce putrezeşte dedesubtul florilor” (p. 23). Există însă de fiecare dată sugerată o falie a speranţei, în acest ultim pasaj fiind cuibul rândunicii dorit la locuinţa Idei. Şi totuşi, ieşirea din cadrul tragismului nu este permisă, vocea mamei aducând argumentul persuasiv: „cuibul se face doar unde e murdărie”, iar casa lor a fost păstrată curată prin aglomerarea cu lucrurile ce veneau din trecut şi cărora le era dată o utilitate în viitor.

Nadia Terranova scrie cu lejeritatea rostirii într-un registru al fantasmelor susţinute de dorinţa de a le anula prezenţa prin retrăirea unor noi experienţe, care să argumenteze că niciodată tragismul unei situaţii nu atinge apogeul, ci poate fi „întoarsă”, precum refluxul mării, spre a aduce o nouă poveste în spaţiul de emisie al unui radio dorit pentru funcţia sa cathartică.

Romanul Adio, fantasme se conturează ca un reper pentru romanul modernităţii, al celei grefate pe un stil evocator cu valenţe de catalizare a introspecţiei psihologice neostentative şi cu atât mai mult persuasive.