Starea de receptare a prezentului este influenţată de reminiscenţele amintirii. Indiferent de natura lor, amintirile reactualizează secvenţe din trăirile emoţionale care au avut un impact major asupra câmpului simbolic de emotivităţi la un anume moment existenţial. Funcţionează un prag al reminiscenţei, care separă ceea ce rămâne în urma efectului imediat pentru o perioadă scurtă şi ceea ce se sedimentează în subconştient şi poate fi reactivat într-un alt moment existenţial. Pe acest principiu se fundamentează scrierea memoriilor, a jurnalelor la distanţă. Nu jurnalul zilnic, ci jurnalul care reconstituie momentele trecutului circumscrise unui eveniment urmărit în derulare şi post-eveniment. Jurnalul unei iubiri pierdute (Traducere din limba franceză de Doru Mareş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2021) al lui Eric-Emmanuel Schmitt este o carte aşteptată de cititorii fideli şi de către cei ce vor să obţină informaţii biografice despre autor. Titlul are o evidentă trimitere în zona Erosului înţeles în prima accepţie, de sentiment generat şi susţinut de parteneri de viaţă. Atmosfera descrisă ab initio este însă una funebră, care va fi cadrul de detaliere a morţii mamei scriitorului: „Mama a murit de dimineaţă şi e pentru prima oară când mă supără”. Aceasta este fraza de început a romanului. Paragraful final este conceput în contrapunct: „Deşi moartă, mama nu e muritoare. Rămâne în mine, e ce e mai bun în mine, aspiraţia mea spre esenţial. Aşteptaţi să îmi revină Bucuria? Mi-a revenit (după doi ani, n. n.) Mama e vie-n dimineaţa aceasta şi nu e ultima oară când îmi va dărui bucurie” (p. 213).

Eric-Emmanuel Schmitt propune un cadru narativ spre a fi receptat din perspectiva „psihologiei profunzimii”. Putem gândi şi o trimitere la teoriile lui C. Graddeck. Eul se separă prin cultură, educaţie, pulsiunile vieţii şi ale morţii sunt reperate la nivelul sinelui. Supraeul se constituie într-un factor de interdicţii şi restricţii. Eul va fi condus de către supraeu de la acest stadiu şi va genera un sentiment al culpabilităţii, analizabil prin „psihologia profunzimii”. Aşa vom înţelege starea de apatie, atonie şi hipnagogică spre a defini angoasa despre care scrie autorul că l-a marcat după moartea mamei.

Moartea, se mărturiseşte Schmitt, nu este finalul, ci începutul. Momentul când toate devin diferit. Dincolo de sentimentul dominator că mama este o prezenţă dincolo de viaţă, mai este un sentiment pe care romancierul îl prezintă acutizat: „nu mama e din Lyon, ci Lyonul din mama”. Acest proces de substituire este cel ce asigură transferul simbolic între artefactele specifice vieţii şi cele specifice morţii.

Timp de doi ani, cât autorul a aflat că durează doliul, se va produce schimbarea de paradigmă: obiectele sunt realităţi subiective, locul devine personaj, personajul devine loc locuit. Se produce la nivelul percepţiei senzoriale disonanţa şi consonanţa cognitivă şi aceasta pentru că „o urmă încetează să îţi mai asigure funcţia dacă nimeni nu o mai citeşte” (p. 27), urmele materiale îţi continuă existenţa simbolică în prezenţa unui receptor. Autorul este receptorul şi prin prisma sensibilităţii sale acordă obiectelor, ce au aparţinut mamei sau au fost în spaţiul său locuit, valoare de inducţie a imaginii reflectate în conştiinţa receptorului. Inducţia prin ordinea prezentării evenimentelor în care rolul mamei a fost determinant pentru cariera romancierului este la un prim nivel de receptare. Există şi un al doilea nivel, cel care asigură tensiunea aşteptării unui răspuns şi vizează incertitudinea autorului asupra cunoaşterii identităţii adevăratului său tată. Rolul mamei este determinant în formarea educaţională şi culturală a copiilor săi. Este cea care îi va canaliza pasiunea pentru teatru, muzică, scris. Afectivitatea mamei, manifestată în toate circumstanţele, se plasează într-o oglindă deformatoare cu atitudinea retractilă, rezervată a tatălui. Pare a fi o situaţie compensatorie, care alimentează misterul despre identitatea paternală. Atitudinea de comunicare şi cea de comprehensiune sunt esenţiale în procesul de recuperare a reminiscenţelor de amintire. Consecinţa imediată este crearea unui climat relaţional care ar putea să faciliteze comunicare interpersonală, dar romancierul ştie reţeta succesului şi va aglutina ideile care ar duce către aprofundarea comunicării şi se axează pe riscul de interpretare.

Jurnalul unei iubiri pierdute are câteva semnificaţii ce se deschid ca un evantai în parcursul narativ ascendent: este iubirea pentru mama care are o vârstă înaintată, dar copilul de 57 de ani tot copilul ei rămâne şi nu acceptă despărţirea fizică. Este iubirea pierdută pentru un tată, o iubire care nu a existat la nivelul evidenţei şi a fost infirmată prin lipsa indicilor de identificare gestică sau emoţională. Este iubirea pierdută pentru o copilărie care se încheie cu moartea mamei. Întreaga acţiune pare un argument în susţinerea afirmaţiei: „cunoşteam răbdarea iubirii, am descoperit răbdarea durerii” (p. 29). Autorul oferă şi explicaţia transformărilor sentimentului de iubire: „Metamorfozele iubirii... Încă din copilărie, dragostea pentru mama se materializa în obsesia de a nu o pierde. Acum această dragoste înseamnă tristeţe”(p. 58). Procesul însă este în evoluţie şi în acest moment începe starea de boală, acutizarea obsesiilor: „Moartea mamei mi-a făcut propria moarte mai prezentă ”.

Jurnalul unei iubiri pierdute este un roman despre cum moartea mamei înseamnă revitalizarea amintirilor, recuperarea trecutului oferindu-i noi semnificaţii şi, mai ales, acomodarea cu ideea propriei morţi..

Fără un fir narativ tensionat, romanul este un melanj de trăiri sub spectrul melancoliei ce nu poate fi atenuată, pentru că este motorul arhivării secvenţelor de amintire. „Nu trecutul mă interesează, ci lucrurile pe care nu le ştiu despre trecut” (p. 103). Este o decopertare succesivă a aluviunilor amintirilor în ideea de a elucida ceea ce bănuieşte doar că ar exista. Eric-Emmanuel Schmitt apelează şi în scrierea acestui roman, aşa cum a procedat şi în scrierile anterioare, la tematica umanistă, a reperelor valorice dintr-o viaţă, în numele unei normalităţi a vieţii sub spectrul dorinţei de a fi fericit. În spatele întrebărilor existenţiale este o zonă „gri” a întrebărilor generate de fractura în normalitate a derulării relaţiilor familiale, normalitatea însemnând exteriorizarea sentimentelor de afectivitate. Viaţa autorului pare un joc căruia îi lipsesc câteva piese. Moartea mamei declanşează dorinţa de a elucida aceste zone „gri” pentru a avea o imagine clară a trecutului său... Este o corespondenţă între naştere, însemnând împlinire, şi moarte, care semnifică sfârşitul. Pentru a avea o imagine clară, fără umbre, doar cu urme, trebuie cunoscut trecutul, puntea între început şi final. Cine a introdus îndoiala, care este fisura în normalitate, care este secretul naşterii sale? Sunt întrebări alimentate chiar de mamă, în iubirea ei exacerbată pentru fiu, lipsindu-l de înţelegerea atitudinii rezervare a tatălui său. A fost dorinţa de a-l avea doar pentru sine. Scrierea caietelor ce păreau a fi destinate după moartea sa a fi citite exclusiv de fiul său este gestul care susţine afirmaţia noastră. Critica literară, care s-a pronunţat până acum asupra romanului, a apreciat această forţă a scriiturii care determină generarea unei noi poveşti în subsidiarul naraţiunii de suprafaţă: după moartea mamei, scriitorul ajunge să îşi înţeleagă tatăl. Dintr-o altă lume, mama iniţiază împăcarea dintre tată şi fiu. Miza este mare, pentru că absenţa acutizează universul de emoţii existent, acumulările succesive emoţionale. Este un risc asumat, pe care romancierul mizează şi câştigă. Stranietatea stării de fericire: mama îi spune că trebuie să fie fericit, dar induce ideea de existenţă a unui secret despre naşterea sa, ceea ce devine straniu: pe ce se clădeşte fericirea şi ce a făcut compensatoriu mama pentru a-l face fericit după dispariţia ei?

„Să te fereşti de doi asasini: nostalgia şi speranţa. Care ucid prezentul. Şi mama tocmai asta generează: prezentul este afectat de nostalgia desprinderii de viaţă şi susţinut de speranţa regăsirii persoanei iubite în obiectele care au suportat transferul simbolic dinspre personaj spre artefact.”

„Un scriitor nu poate învia pe nimeni, dar poate da viaţă prin cuvinte”, scrie presa vremii.

Jurnalul unei iubiri pierdute a avut deja succesul scontat: a fost distins în 2020 cu Premiul „Jules Renard“ şi se înscrie în seria de autor tradusă în peste 40 de limbi.