Recentul roman al Laurei Imai Messina, Ce încredinţăm vântului, este argumentul persuasiv că una dintre temele predilecte din orice timp a fost şi a rămas speranţa în redefinirea destinului. Autoarea, pasionată de cultura japoneză, cu un doctorat la Tokio University of Foreign Studies, a debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale (despre cum se pot schimba în doar trei zile destinele care se intersectează). În 2018 publică romanul Nu îndrăznesc să îmi rostesc bucuria şi bestsellerul WA. Calea japoneză spre armonie (despre 72 de cuvinte care surprind farmecul şi esenţa Japoniei).

Este de remarcat ab initio tendinţa autoarei de a folosi registrul acut al rezonanţelor cuvintelor în scop terapeutic sau cu evident efect de creare a armoniei existenţiale. Este, în esenţă, dorinţa scriitoarei de a convinge că puterea cuvintelor este impredictibilă şi rolul întâlnirilor întâmplătoare este de a reuni destine de altfel predestinate de a fi împreună după un moment existenţial crucial. Este şi tema romanului Ce încredinţăm vântului, intuind că rostirea „în vânt” este un mod de a dialoga cu altă lume, cea nevăzută, neştiută, de care însă se leagă un destin. Un motto al romanului ar putea fi : „Nu-ţi dărui, aşadar, iubirea grabei” (Kojiki). Tocmai risipirea cuvintelor în vânt ar putea să conducă la definirea unei iubiri degrabă pierdute. Romanul începe cu imaginea locului lovit de vânt şi tsunami şi poziţionarea artefactelor simbolic numite „Telefonul Vântului” (o cabină telefonică în vârf de deal cu vedere la mare, cu un aparat telefonic fără fir, o iluzie pentru un dialog între lumi). Similitudinea gestului de a-ţi căuta urma, de a nu o pierde, de a o recupera, celebra poveste a lui Peter Pan, este explicit definită: „băieţelul zburător, care îşi pierde umbra, cu fetiţa care i-o coase de talpă, uite, noi care mergem pe colina aceea suntem ca el: încercăm să ne recăpătăm umbra” (p. 22). Sunt două acte care atestă recunoaşterea prezenţei unei persoane: umbra (motivul umbrei este predilect în literatura romantică şi este reluat cu insistenţă în creaţiile ultimelor decenii) şi rostirea numelui, numirea, adresabilitatea directă, semn al recunoaşterii valorii cuiva, altfel trece în uitare. Ca simbol al liantului prin cuvinte este Telefonul Vântului la care vorbeşti cu morţii. Bel Gardia este locul unde este plasat acest simbol, contextualizarea în registru afectiv pozitiv atenuând imaginea de loc al doliului. Din cabina telefonică se vede lumea „prin ramă”, o tehnică vizuală de fragmentare a realităţii şi acceptare a acesteia pe segmente. Personajul principal, tânăra Yui, îşi va pierde fiica şi mama în timpul tsunami-ului din martie 2011. Imaginea este impresionantă: vor fi găsite îmbrăţişate şi vor rămâne în amintire ca un simbol al iubirii materne şi al protecţiei dincolo de viaţă. Este liantul indestructibil, aşa cum cordonul ombilical este liantul cu altă lume dincolo de viaţă. Yui nu este numai persoana care crede în Telefonul Vântului şi care va veni timp de 3 ani la sfârşit de săptămână să vorbească cu fiinţele dragi moarte în timpul cataclismului. Yui este şi realizatoare de emisiuni radio, o rostire în eter, de unde şi ideea „ce încredinţăm vântului”, confesiunea radiofonică. Este o simbioză între pasiunea pentru radio şi iubirea pentru familie, ceea ce o va determina să accepte după trei ani să se căsătorească cu medicul Takeshi, căruia îi murise soţia şi din acea zi fetiţa sa nu a mai rostit niciun cuvânt. Terapia prin cuvânt funcţionează însă şi, ducând-o la Telefonul Vântului, fetiţa va vorbi din nou, rostind cuvinte la receptorul fantomatic. Tabloul narativ este elocvent: „Vântul se porni dintr-odată, smulse cu furie un mănunchi de frunze, un geam se trânti undeva în apropiere, un câine lătră. Norul acela de sunete păru o ceaţă care se lăsa ca să protejeze intimitatea fetiţei” (p. 115). Cuvântul care leagă destinele celor doi este însă cuvântul „mamă”, cuvânt rostit de băieţelul pe care îl vor avea cei doi şi care va declanşa iubirea Hanei pentru Yui şi a tinerei mame pentru fetiţa soţului ei.

Valenţele rostirii sunt sugerate subtil: pe Takeshi „îl emoţionează vocea cristalină a fetiţei: pogora pe lucruri, pe cuvintele fireşti, făcându-le să vibreze cu sunete excepţionale. S-ar fi zis nişte degete pe clapele pianului” (p. 119).

Întregul roman pare a fi o stampă Ukiyo, cea care înfăţişa „arhipelagul japonez stăpânit de o pisică de mare, namazu, responsabilă de dezastrele provocate de loviturile cozii şi mustăţilor acelea lungi” (p. 123). În timpul declanşării dezastrelor naturale se produc şi minuni: un bărbat care şi-a pierdut vederea şi-o va recăpăta în timpul furtunii, un miracol, fetiţa Hana va vorbi din nou după ce va descoperi povestea Telefonului Vântului. Prezenţa radiofonică a tinerei Yui va avea impact la public prin rostirea transmisă în eter şi va crea adevărate lecţii de terapie prin cuvânt, ameliorând singurătăţile ascultătorilor.

Sunt definiţi în subsidiar indicii socioafectivi pozitivi ai Telefonului Vântului: numărul de alegeri, pelerinajul la acest loc pentru a se vorbi cu morţii, chiar şi certându-i pentru că nu mai sunt în această lume, este impresionant. Este subliniată astfel valoarea popularităţii sociometrice, este sugerată expansivitatea pozitivă (atracţia simbolică a locului este augumentată în timp, nu este erodată prin apelarea repetată la simbolistica locului). Numărul de alegeri reciproce (intersectarea destinelor, temă îndrăgită de scriitoare încă de la romanul de debut) completează indicele de popularitate şi atestă nivelul de inserţie pozitivă a personajului în grup.

Un personaj al romanului, aşa cum rezultă din titlu, este chiar vântul. El era „un cuvânt important. Era abisul primordial...”; „(...) vântul nu era respiraţia lui Dumnezeu. Vântul era Dumnezeu” (p. 180). Esenţa demersului de căutare a cuvântului care să vindece dincolo de viaţă era dorinţa ca „fiecare să-şi făurească singur un loc în care să-şi vindece durerea şi să-şi cicatrizeze viaţa, un loc, pentru fiecare altul”(p. 197). Nefericirea poartă pe ea amprentele bucuriei. În finalul romanului scriitoarea Laura Imai Messina va decoda sensul elementului simbolic: „Telefonul Vântului este, pentru mine, în principal aceasta: o metaforă care sugerează cât de preţios e să ţinem aproape bucuria cât şi durerea. Cum chiar şi dinaintea atâtor «minusuri» pe care ni le impune viaţa, putem să rămânem deschişi la numeroasele «plusuri» pe care ni le oferă” (p. 212). Bel Gardia a fost transformat într-un loc magic cu o legendă creată de comunităţile de indivizi şi familii care au trăit experienţa doliului. Este un roman inspirat de un loc care există în realitate, în nord-estul Japoniei. Laura Imai Messina reuşeşte că creeze o poveste care poate fi a oricărui pelerin în acest loc şi o amprentează cu speranţa regăsirii liniştii lăuntrice prin dialogul imaginar susţinut la Telefonul Vântului. „Scriind cartea aceasta am înţeles cât de important era să povestesc speranţa”, „sarcina literaturii este aceea de a sugera noi modalităţi de a exista pe lume, de a înlănţui dimensiunea aici de dimensiunea dincolo” .

Este o carte dedicată victimelor tsunami-ului din 11 martie 2011.

Timp real, loc real, personaje care creează procesul de autoidentificare, scriere cursivă cu scurte sincope precum replierea vântului pentru a se manifesta cu şi mai mare putere, puterea cuvintelor în acest caz, terapia prin rostirea „în vânt”. Este o rematizare, cu insistenţă asupra comunicării fiecărui personaj sau artefact, este ansamblul mijloacelor prin care se poziţionează rema în cadrul enunţului. Astfel se concentrează atenţia asupra informaţiei pe care naratorul doreşte să o evidenţieze. În acest roman, autoarea reuşeşte rematizarea simbolisticii rostirii în circumstanţe tragice, cu speranţa redefinirii destinului. Şi reuşeşte, romanul este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi şi este în curs de realizare un film care va avea efecte multaşteptate, efectele sonore, vizuale şi emoţionale ale vântului şi ale cuvintelor care nu se pierd în vânt, ci ajung în lumea speranţei unui nou parcurs existenţial.