Recentul roman al lui Akira Mizubayashi, Inimă frântă, a obţinut patru premii în Franţa în anul 2020, iar formatul poche a figurat din mai 2021 în topul celor mai bune vânzări din revista Lire Magazine Littéraire. Scriitorul japonez de expresie franceză a fost remarcat de la debut, Une langue venue d’ ailleurs (2010) fiind premiat în Franţa, obţinând şi Prix littéraire de l’Asie.

Romanul Inimă frântă confirmă valenţele emoţionale ale artei sale narative, maniera confesivă asigurându-i liantul între două lumi, cea niponă şi cea occidentală, între două pasiuni, muzica şi literatura, în zbaterea de a-şi păstra identitatea culturală şi a se acomoda unui nou univers de mentalităţi şi cultură. Acest traiect al existenţei va fi de recunoscut în destinul personajului considerat principal, Rei Mizusawa devenit Jacques Maillard. Akira Mizubayashi surprinde prin delicateţea cu care dezvăluie geneza romanului său, firesc, pe ultima pagină a cărţii: „…a prins contur ideea Inimii frânte, ca o fulgerare, care m-a umplut de uimire. Pe măsură ce îmbătrânesc, simt, fie la Tokyo, unde locuiesc, fie la Hiroshima, unde am pus punct final la Shindemo shinikirenai, că suntem înconjuraţi de fantome, de cadavre vii, care, pradă unei mari nelinişti, se află în spaţiul dintre viaţă şi moarte” (p. 233). Este emoţia transpunerii sunetelor inimii, ale vieţii interioare prin arta de lutier, cea care redă sunetul inefabil al viorii. Simbolistica obiectului din lemn de molid, care se află în corpul unui instrument cu coarde şi care redă uniformitatea vibraţiilor, în franceză se numeşte suflet, iar în română, inimă. Este o trimitere expresă la obiectul care va fi simbolul naraţiunii, vioara, şi semnificaţia gestului de a o distruge, cel care o va salva la propriu, dar şi metaforic fiind lutierul, copilul care a văzut scena impresionantă, o vioară zdrobită de cizma unui soldat japonez.

Romanul este o incursiune în memoria afectivă a personajelor, în jurul acestei viori reunindu-se, arc peste timp, cei ce au trăit drama războiului şi au fost martorii arestării muzicienilor niponi şi chinezi. Copilul asistă la această scenă şi va fi marcat de ascultarea ultimei compoziţii interpretate de cvartet. Sunetele îl vor urmări şi vor crea ceea ce autorul numeşte „acufene”. „Este zgomotul tăcerii, într-un fel”. „Sunt cu lacrimile în gât. O forţă întunecată imensă mă copleşeşte proiectând asupra mea umbre informe, apăsătoare. Unde l-au dus pe tata? O apuc pe strada care duce spre casă. Iuţesc pasul… purtând vioara distrusă ca pe un animal muribund pe care vreau să îl salvez cu orice preţ” (pp. 14-15). Fragmentul are multiple înţelesuri: drumul spre casă va fi, în fapt, un drum dus-întors între ţara de origine, Japonia, şi ţara de adopţie, Franţa. Tatăl său va muri în închisoare, iar tatăl adoptiv îl va salva ducându-l într-un alt loc, dându-i o nouă identitate.

Vioara tatălui său, zdrobită de cizma soldatului, va deveni obiectul pentru care va munci spre a-l readuce la viaţă, iar gestul său de a da vioara nepoatei locotenentului japonez care a ordonat arestarea, el însuşi un pasionat de muzică, va fi nucleul iradiant, emoţional al acestui roman. Acufene, zgomotul tăcerii, va reverbera şi va anima atât corpul viorii redat cu măiestria de lutier a lui Rei Mizusawa, cât şi de arta interpretativă a tinerei violoniste nipone Midori Yamazaki, nepoata locotenentului Kurokami, singurul supravieţuitor din familia sa atacului cu bomba atomică de la Hiroshima. „Cobor încet pe scara întunecată a timpului”, mărturiseşte naratorul, dezvăluind că „practica jurnalului se înrădăcinase în el ca un fel de remediu împotriva fricii”, scriind şi în franceză, şi în japoneză, hiragana şi ideograme mai mult sau mai puţin complicate. Frica este, în viziunea scriitorului Akira Mizubayashi, resortul întunecat al memoriei afective, cea care îi va da, paradoxal, puterea de a recupera trecutul şi concret vioara. Frica va genera sentimentul de însingurare latentă, reflex al unor traume. Spre a se salva, copilul cu vioara sfărâmată va deveni lutier, soţia sa va confecţiona arcuşuri de vioară, o complementaritate în pasiuni şi în viaţa de cuplu. Ofiţerul se va salva de la însingurare prin destinul nepoatei sale devenite o celebră violonistă, dar va rămâne marcat de viaţa cazonă şi chiar fiind pasionat de muzică va fi oripilat de muzica militară. Orice tangenţă cu viaţa cazonă îl va readuce în universul de umbre despre care vorbea scriitorul, ca sursă a romanului său, o lume de umbre şi cadavre, un trecut sumbru pe care doar sunetul muzicii îl va vindeca în timp.

În registrul amintirii, cu un discurs narativ fluent, fără arborescenţe, cu detalii minimale de context, dar cu o forţă a sugestiei în plan emoţional, definitoriu fiind „sunetul tăcerii”, romanul devine captivant într-un crescendo aşteptat. Personajele au un complex al destinului tragic, un tragism salvat prin trăirea în universul sunetelor muzicale. Lutierul va reconstrui un univers de normalitate, de armonii, iese astfel din universul tenebrelor şi construieşte un univers emoţional pozitiv. Inima viorii este redată de lutier şi de interpret, compoziţia muzicală fiind definitorie, Gavota în rondo de Bach.

Scriitorul ştie să resusciteze amintirile, readucând în prim plan, surprinzător, personaje care ar fi putut fi umbre, la vârsta de peste 90 de ani. Lin Yanfen făcuse parte din cvartet şi se declarase soţia lui Yan, a tatălui lui Rei, pentru a-l putea vizita în arest. Va păstra două obiecte la fel de simbolice precum vioara sfărâmată: o jachetă a mamei copilului, împrumutată la finalul unei repetiţii, şi o carte apreciată de Yu, Spune-mi cum va arăta viaţa noastră, carte pe care lutierul o va traduce în franceză, dar ultimul gest nu indică faptul că ar da-o spre publicare. Va rămâne un univers catalizator de recuperare emoţională, aşa cum arta sa de lutier va fi în întregime dedicată slujirii emoţiilor umane. Muzica este liantul şi trăirea compensatorie a unei vieţi, o trăire imaginară a celor doi, lutierul şi locotenentul, o trăire reală printr-un „agent” comun: tânăra violonistă.

Personajele masculine sunt supravieţuitoare prin destinul propriu: copilul va fi salvat de la masacru, locotenentul va supravieţui atrocităţilor războiului nuclear. Ambii sunt iubitori de muzică, ambii îşi revendică originea niponă. În tăcere, lutierul va reconstrui vioara. În tăcere, chinuit, va muri tatăl său. În tăcere, Yanfen îşi aminteşte de arestarea artiştilor. „O tăcere meditativă”. Traducând cartea, prin „detaliile fiecărei pagini, mi se pare că pot auzi mai bine vocea tatălui meu” (p. 186). Toată construcţia narativă este în jurul sunetelor, sincretii, sinestezii. Destinele par sonorităţi disonante, dar „arpegiile” le unesc finalmente. Tăcerile culminează cu calm. Apogeul povestirii este atins în scena interpretării la vioară a Gavotei în rondo de Bach, când sunt proiectate imagini cu efect cinematografic, Lumina Rembrandt. Similar efectului clar-obscurului rembrandtian, acest tip de lumină accentuează contrastul dintre umbră şi lumină şi, printr-un procedeu filmic, se produce o tranziţie dintr-un cadru în altul: pe fundalul scenei se proiectează aievea scena din 1938, cu ultima interpretare a cvartetului, şi imaginea din actualitate, cu interpretarea la vioară a tinerei nipone. Instrumentului reconstruit i s-a redat astfel inima, spre a însufleţi cu arta interpretării peste timp. „Topirea unei imagini în alta” este şi tehnica rememorării trecutului prin personajul care uneşte lumi, culturi şi destine: Rei. Salvarea este prin muzică, iar Gavota în rondo va fi dedicată inimii lui Yu Mizusawa şi celei a lui Kengo Kurokami. La finalul concertului lutierul îl „vede” pe tatăl său: aşezat în spatele orchestrei, pe podea, ascultând ultimele acorduri, după care se retrage din scenă, o scenă simbolică a unui trecut reînviat prin sunetul viorii acoperind astfel zgomotul tăcerii.

Romanul Inimă frântă este conceput în patru părţi, aidoma Cvartetului de coarde nr. 13 Rosamunde de Schubert, ca ultimă amintire a muzicienilor sino-niponi. Naturalismul romanului francez şi magia poveştilor japoneze sunt unite printr-un aliment simbolic: bolul de orez cu un ou crud devenea madlena proustiană, o neîncetată căutare a sinelui în disperarea de a păstra identitatea, „rădăcinile”.

Akira Mizubayashi oferă cititorilor şi criticii literare internaţionale un roman despre recuperarea trecutului prin puterea iubirii şi a muzicii. Arta de lutier, arta de a reda sunetele inimii, devine, astfel, un model de recuperare a universului interior al celor ce rezonează la inefabilul muzicii.