O temă de interes pentru receptarea creaţiei literare, care are ca subiect proximitatea temporală şi locală sau poveşti de viaţă care au fost făcute publice prin presă, a rămas raportul dintre limbajul comunicării şi limbajul literar, doi poli între care există numeroase forme de continuitate. Cât este realitate şi cât polisemantism al conţinutului literar rezultă din emanciparea faţă de conţinut. În creaţia literară contează, cum bine se ştie, puterea de persuasiune a cuvântului, a exprimării, a formei.

Francesc Miralles şi Ángeles Dońate realizează printr-o colaborare remarcabilă un roman despre sensul vieţii şi despre valorile aproape uitate ale existenţei caduce. Potrivit celor spuse anterior, cei doi scriitori au colaborat pentru a transforma realitatea unei poveşti de viaţă, ca exemplaritate, într-un „album” de poveşti compus din confesiuni, scrisori, dialoguri reale şi imaginare ca forme de persuadare estetică. Inspirat din faptele reale relatate în 2009 de revista Time, avându-l ca protagonist pe japonezul Yukio Dhige, cel ce a salvat de la sinucidere aproape 700 de oameni, romanul Un ceai la capătul lumii confirmă stilul deja recognoscibil al autorilor spanioli.

Francesc Miralles este un scriitor ale cărui creaţii au fost publicate în peste 20 de limbi. Romanele sale Metoda Ikigai: Secrete japoneze pentru a-ţi descoperi adevărata pasiune şi a-ţi atinge ţelurile în viaţă (Humanitas, 2019) şi Cel mai frumos loc din lume este chiar aici (2008) confirmă vocaţia alegerii spaţiilor care au potenţialitate simbolică, teren fertil pentru dezbateri caracterologice. Ángeles Dońate este jurnalistă de profesie, ceea ce o va atrage pentru conturarea personajului principal din romanul Un ceai la capătul lumii, şi a scris romane traduse în peste 10 limbi. Asocierea celor doi autori va genera un spaţiu romanesc marcat de plăcerea detaliului semnificativ, resimţită mai ales de Francesc Miralles, şi atracţia subiectului de presă care asigură succesul de piaţă, o trăsătură semnificativă a destinului scriitoarei şi jurnalistei Ángeles Dońate.

Un ceai la capătul lumii devine astfel liantul a două talente narative, captivante prin tehnica punerii în scenă a poveştilor care fac întregul. Povestea de dragoste dintre Toni, protagonistul narator, şi Esmeralda, tânăra plecată fără ţintă şi care îşi descoperă tatăl în acel peisaj uitat de lume, bătrânul japonez, aduce scriitura în registrul romantic şi atenuează nota moralistă a secvenţelor ce constituie unele episoade ale romanului. Totul se construieşte în jurul nevoii de a vorbi, de a exterioriza sentimentele cu scopuri diferite: a elucida, a retrăi secvenţe existenţiale, a nu uita semnificaţia unor obiecte sau întâmplări. Maniera de a vorbi este la fel de captivantă, schimbând deseori unghiul de receptare: monolog, dialog imaginar cu fratele mort, a cărui cenuşă Toni o poartă pentru a o duce în locul precizat în testament, relatarea celor văzute peste zi unui soţ paralizat şi care îşi va asuma aceste relatări ca pe propriile trăiri. Acest amalgam de „vorbiri” asigură polifonia discursului narativ. Înclinaţia spre imaginarul tumultuos îi va determina pe cei doi autori să folosească însemne palpabile ale eternităţii vieţii relicvelor şi să evidenţieze funcţia lor memorizatoare.

Povestea reală a japonezului care îi salva de la sinucidere pe cei ce se aşezau cu deplină resemnare pe marginea prăpastiei va fi elementul catalizator al poveştilor de viaţă. Omul abisului, Kosei-San, este captivat de „o lume care suferă sub o mantie de flori”. După o viaţă derulată în însingurare, funcţionar la poştă la sectorul unde ajungeau scrisorile cărora nu li se identifica destinatarul sau erau adresate unor nume notorii din alte vremuri, este părăsit de iubita sa, pentru că familia nu doreşte să se căsătorească cu o nord-americancă. Însărcinată, aceasta va părăsi oraşul şi nu va mai şti nimic despre destinul ei. Kosei-San va alege să se retragă într-un loc însingurat, să urmărească pe aceia care au tentativa să se arunce de pe miradorul cu deschidere spre abisul prăpastiei. Japonezul îi aborda cu delicateţe şi îi invita să bea un ceai în cabana sa. Le propunea astfel să-şi povestească viaţa, o terapie prin retrăire a secvenţelor mai importante din viaţă, care îi determină să apeleze la gestul ultim. Este, în fapt, psihoterapia Gestalt, conştientizarea şi integrarea gândirii, a sentimentelor şi a comportamentului din prezent. Perspectiva este ignorarea trecutului, conştientizarea prezentului cu valorile sale. Sinucigaşii nu se încadrează însă în acest tipar, ei sunt marcaţi de traumele trecutului, motiv pentru care îşi doresc moartea, prezentul este perceput ca fiind golit de orice speranţă şi nu pot identifica salvarea în viitor. Ei fac o analiză pe axa temporală în acest registru al tragismului, după care aleg să facă gestul suicidal.

Tehnica lui Kosei-San este însă alta, îi provoacă la a face mărturisiri şi îi plasează într-un prezent căruia îi dezvăluie valorile umane şi îi face captivi acestui prezent atemporal. Miradorul – un loc al singurătăţii, Omul Abisului – un păzitor al acestui loc. Autorii conturează astfel miraculoasa metamorfozare a timpului şi sincronizarea în ceea ce numim timp etern. Stilul vieţii însăşi şi stilul imaginii romaneşti contribuie la definirea partiturilor epice care aparţin avatarurilor existenţiale ale personajelor ajunse pe marginea prăpastiei. Sunt poveşti motivaţionale tratate în cheia logoterapiei, Toni urmând destinul japonezului pentru a continua povestea miradorului, a Ultimei Mâini Întinse. Conştientizarea prezentului este arta de a nu pierde frumuseţea circumstanţialului: „M-am oprit să savurez acel moment unic. Kosei-San mă învăţase să recunosc frumuseţea clipei, chiar înainte de a se pierde în infinitele tuneluri ale timpului” (p. 236).

Dincolo de momentul salvării vieţii acelor oameni disperaţi sau doar dezamăgiţi, povestea nu mai conta. „Acum şi aici, timpul îngheţat între prezent şi viitor în care ne bem ceaiul este al nostru. Toate momentele ce urmează le aparţin lor: sunt viaţa lor. Ce vor face cu ea, nu mai e treaba mea. Cred că am avut nevoie de întreaga mea existenţă ca să înţeleg asta” (p. 223). Cuvintele lui Kosei-San atestă concepţia personajului despre valoarea timpului prezent şi a rolului său în redarea acestui prezent.

Povestea vieţii japonezului şi poveştile motivaţionale ale celor ce ajung aici, la Prag, sunt aureolate de mirajul unui cântec: „Cântecul abisului ne arată tocmai drumul pe care trebuie să îl urmăm pentru a ne contopi cu soarele. Fără călăuza asta, zadarnic intri pe poartă. Nu vei ajunge nicăieri, căci te vei rătăci pe drum” (p. 123). Omul abisului, Miradorul, ca Prag, şi Poarta, trecerea în altă lume, formează o triadă a unui univers al speranţelor nemărturisite şi aşezate la graniţa între trecut şi prezent. Ancorarea în prezent se face prin mirajul acestui cântec irepetabil, fiecare auzind cântecul său, cântecul abisului.

Imaginea din final motivează accentul grav pe care autorii îl pun pe substratul uman al poveştilor, oferind o perspectivă axiologică de validare a prezentului. Aceste poveşti răscolesc conştiinţa şi sensibilitatea cititorului prin polifonicul lor dramatism uman. Beatitudinea meditaţiei existenţiale devine reperul fundamental al cadrului narativ. Toni şi fiica japonezului vor locui cabana Omului abisului, vor continua acţiunea de salvare a eventualilor sinucigaşi. Ca plusvaloare adăugată structurii epice, Toni va publica povestea de viaţă a lui Kosei-San. Nevoia de a vorbi, logoterapia, psihoterapia Gestalt se conjugă fericit în a salva de la însingurare şi moarte sufletele rătăcite. Omul abisului uneşte râpa deznădejdii şi serenitatea ultimului gând. Mâna întinsă este gestul de a dărui care conferă viaţă. În locul ascultării poveştii de viaţă a fiecărui posibil sinucigaş, Toni publică povestea exemplarităţii care ajunge astfel a fi cunoscută de mult mai mulţi, un flux al logoterapiei în Templul Ultimei Mâini.

Romanul este „un dosar” al unor biografii în derivă, scris cu sensibilitate, cu accent pe relatările captivante ale experienţelor de salvare, cu proiectarea unui simbol al liniştii şi echilibrului interior: servirea unui ceai la margine de lume, pretext de a rememora viaţa derulată într-un sens al dezamăgirii, un mod de consumare a energiilor negative acumulate în timp şi de adoptare a unor tehnici ocupaţionale pentru a consuma un prezent etern.

„… ce anume regretăm cel mai mult? Ceea ce am făcut, sau ceea ce am renunţat să facem?” (p. 222). Aceasta este întrebarea pe care cei doi romancieri, Francesc Miralles şi Ángeles Dońate, o formulează pentru a lăsa un final deschis reflecţiei într-o miraculoasă metamorfoză a timpului.