Romanele scriitoarei Françoise Sagan, Bonjour tristesse, Vă place Brahms? şi Capitularea, au constituit repere certe ale literaturii universale şi au creat legenda unei autoare care obţine aprecierile publicului şi ale criticii literare abordând o zonă la graniţa dintre romanul sentimental şi cel de introspecţie psihologică, vizată fiind viaţa cuplului centrat pe portretul femeii nonconformiste, aşa cum a fost toată viaţa şi autoarea acestor romane. Capitularea (La Chamade) a fost publicat în 1965 şi a stat la baza unor ecranizări, cea cu un mare impact la publicul cinefil fiind cea din 1968, în regia lui Alain Cavalier, avându-i protagonişti pe Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool.

Romanul Bonjour tristesse, titlu inspirat de un vers al lui Paul Éluard, i-a adus un succes răsunător la doar 18 ani şi se va constitui într-un filon subteran al creaţiilor sale ulterioare, sentimentul tristeţii dublând tenacitatea protagoniştilor de autocunoaştere.

Publicat la Polirom în 2022, în traducerea din limba franceză şi cu note de Mădălina Ghiu, romanul Capitularea devine un bun pretext pentru a ne aminti de Estetica lui Luigi Pareysón, care pune problema raportului dintre critic şi cititor. Cititorul, pradă a emoţiei lecturii, şi criticul, care analizează factorii care au produs această emoţie, se află într-o alternanţă care închide în sine cifrul însuşi al lecturii critice. Întrebarea firească este dacă acest roman, aflat la graniţa dintre sentimental şi introspecţie psihologică, rezistă în timp ca orizont de aşteptare al publicului şi dacă republicarea lui semnifică reaşezarea valorică a creaţiilor scriitoarei franceze.

În egală măsură, amintim că singurul teritoriu în care poate trăi opera este cel al criticii, iar reeditările se constituie în seve noi de actualizare a unor texte care au rămas doar în memoria afectivă a lectorului şi într-o ierarhie a valorilor literare, ierarhie care îşi schimbă configuraţia în funcţie de noile criterii ale criticii dominante, ce impune curentul estetic şi direcţia literară.

Schopenhauer considera că „orice iubire pură şi adevărată este compasiune şi orice iubire care nu este compasiune este egoism” (în Lumea ca voinţă şi reprezentare). Este un cadru în care am putea plasa povestea de dragoste dintre Lucile şi Charles, tânăra nonconformistă şi bărbatul matur care o întreţine şi consideră că poate face orice compromis numai pentru a o păstra. Dragostea nu înseamnă detaşare de lumea exterioară, consideră protagoniştii, ci o adâncire în autoanaliză, reflecţie şi autoevaluare. „Doar prezentul aleargă împreună cu ea în bătaia vântului din zori”. Această trăire incandescentă, cu exteriorizări eclatante, este definită de Charles drept „euforia singurătăţii”, ceea ce o caracteriza pe tânăra care dorea clipa, luxul, comoditatea şi viaţa în înalta societate, neoferind celui de alături decât o evidentă compasiune. „(…) frământarea – mult mai profundă decât gelozia – este marele accelerator al pasiunii” (p. 63). Aceasta este convingerea lui Antoine, tânărul care se îndrăgosteşte de Lucile. Nu are potenţa financiară să îi ofere viaţa de lux pe care femeia şi-o doreşte, dar care speră că va compensa cu viaţa sentimentală trăită intens.

De frământare emoţională este marcată şi Lucile, care este dominată de întrebarea „cine putea fi în ochii celorlalţi?”. Ea „nu se mai vedea”, captarea exteriorităţii şi trăirea clipei fie în lux, fie în pasiune devoratoare fiind singurele ei ţinte. Este o căutare permanentă a identităţii şi o confruntare a imaginii de sine cu imaginea socială.

Iubirea carnală are ca efect emoţional imediat „capitularea”, la chamade, battre la chamade semnificând „a-i bate inima de emoţie/ de frică”, „a fi copleşit de emoţie”. Iubirea este „un vals al ezitării, pendulând între adulare şi ură”. Autoarea însăşi defineşte capitularea în raport cu starea de fericire: „Pentru o inimă copleşită de emoţie şi teamă, ce recunoaşte capitularea, fericirea este ca un infarct. Ne aruncăm în braţele cuiva, suntem nebuni de fericire. Fericirea ne loveşte ca un fulger, fericirea nu este un peisaj idilic” (text pe coperta ediţiei în limba română, 2022).

Françoise Sagan tratează tema triunghiului amoros şi a efectelor minciunii şi compromisului în dragoste. Este tema predilectă a literaturii sale. Iar abordarea este din perspective diverse: în diacronie, ca evoluţie a sentimentelor, în sincronie, prin comparaţie cu destine implicate în relaţie sentimentală (cum este şi fundalul tematic al romanului Capitularea), ca „anotimpuri” cu specificurile corelate cu starea emoţională, cum este structurat şi romanul în analiza noastră: primăvara, vara, toamna. Romanciera face asocierea cu intensitatea vântului, asemeni intensităţii trăirilor sentimentale: antrenant primăvara, domol vara. Este chiar descrisă atmosfera dominată de efectul vântului, ca o cortină care anunţă un alt anotimp al dragostei. Toamna este anotimpul disoluţiei sub ploaia rece care trezeşte la realitate. Iubirea carnală se estompează în timp, se resimte acut lipsa facilităţilor unei vieţi trăite în lux, cotidianul cu imperfecţiunile lui devine copleşitor şi efectul este declanşarea dorinţei de revenire la viaţa anterioară, comodă, fără pasiune, doar cu evidentă compasiune. Lucile se va întoarce la bărbatul matur şi la viaţa ei fără de griji. Charles formulează întrebarea-cheie: „Nu vreţi nimic pentru dumneavoastră, nu? Nici soţ, nici copil, nici casă…absolut nimic. E într-adevăr foarte ciudat” (p. 195). Acest sentiment al detaşării de obligaţii, chiar şi din dragoste, este sentimentul care îl defineşte şi pe tânărul Antoine, şi el obişnuit a fi întreţinut de femei mature, dar care are o activitate intelectuală, lucrează la o editură şi va prospera în afacerea aceasta: „Nu merita să mintă: nu îşi dorea atât de mult acest copil, nu şi-o dorea decât pe ea, singură, enigmatică şi liberă. Iubirea lor stătuse mereu sub semnul neliniştii, al îngrijorării, al senzualităţii” (p. 199). Această nelinişte, această pendulare, acest vals al ezitării se constituie în motorul factorilor animaţi, tragismul conflictului interior.

Nucleul iradiant şi incandescent al tuturor relaţiilor sentimentale configurate în acest roman rămâne Lucile, în natura ei profundă fiind asemuită cu o mandragolă, „drogul de Namta”. Între semnificaţia plantei cu efect tonifiant, afrodiziac şi cea a lui Namta, demon provocator de maladii, pare a fi o contradicţie. În esenţă, este efectul mătrăgunei, cea cu care se face şi se desface dragostea. În scripturile ebraice, mandragola însemna planta dragostei. Acest efect aparent coagulând stări antagonice, catalizarea emoţiilor simultană cu anestezierea, calmarea, somnolenţa, generând o stare de confuzie. În acest climat se potenţează iubirea carnală, pasiunea incandescentă şi degrabă consumată, o stare de beatitudine, pentru că, ne asigură autoarea, „există şi momente de fericire perfectă” (p. 100). Probabil că acestea sunt cele care marchează aleator „anotimpurile iubirii”.

Reeditarea romanului Capitularea repune în discuţie tema esenţială a scrierilor autoarei franceze: iubirea cu faţetele ei, izvorând dintr-un cotidian cu personaje incitante ca profil moral, într-un decor ce revendică snobismul, luxul şi caducitatea vieţii ca un contrapunct. G. Călinescu nota în Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojurnal de moralist (Ed. Minerva, Bucureşti,1973, p. 293): „viaţa e inventivă […] şi melodrama se arată a fi genul ei de predilecţie”. Este şi ideea care se degajă din romanele de dragoste ale celei ce, la doar 18 ani, scria leit-motivul vieţii sale: Bonjours tristesse.