Romanul Aşteptându-i pe barbari al lui J. M. Coetzee a avut un meritat succes şi a fost valorizat în spaţiul cinematografiei, printr-o ecranizare a lui Ciro Guerra în 2020, după scenariul autorului, cu Johnny Deep, Mark Rylance şi Robert Pattison. Apreciată a fost şi opera omonimă, a compozitorului Philip Glass (în 2005). Este un parcurs de receptare a creaţiei literare cu efecte vizuale, prin ecranizare, şi muzicale, prin compoziţie. Romanul, publicat în 1980, va fi tradus în limba română la Editura Humanitas Fictions în 2014 şi, recent, în 2022. A primit numeroase premii internaţionale şi a fost inclus de Penguin Books în seria ”Great Books of the 20 th Century”.

Pornind de la viziunea lui Walter Benjamin, cel ce a definit relaţia dintre structurile oniricului la nivelul mentalităţii colective şi şocurile schimbărilor istorice, orientăm lectura romanului lui J. M. Coetzee în sensul înţelegerii oniricului care îl salvează pe protagonist de la traumele unei degradări fizice şi psihice datorate unei detenţii inexplicabile. W. Benjamin a argumentat că pentru a rezista acestor schimbări dure, colectivitatea a reacţionat prin mecanisme onirice pentru a construi mecanisme de înţelegere şi supravieţuire. Se ajunge astfel în zona fantasmelor şi a funcţionării acestora în scop terapeutic pentru a ocupa spaţiul imaginarului.

Personajul narator al romanului Aşteptându-i pe barbari este un magistrat, alegerea nefiind întâmplătoare. Balanţa justiţiei ar trebui să fie cea care să restabilească normalitatea relaţiilor comunitare. Arta scriitorului rezidă, în acest caz, în aglomerarea spaţiului imaginar cu vise compensatorii. Romanul este structurat în trei părţi, nedefinite astfel, fluidizarea naraţiunii asigurând coerenţa şi, mai ales, gradualitatea tensiunii discursului narativ. În prima parte, magistratul este actantul puterii, al administraţiei Imperiului într-o zonă de graniţă în deşert. Constată ororile tratamentului terifiant aplicat prizonierilor, barbarilor şi, în acest moment, scriitorul creează primul nod al „vinovăţiei”: nu vede detaliile care vor conta în economia subiectului romanului (imaginea tinerei maltratate, orbite prin lovituri). A doua parte este o continuare firească a acestui prim contact cu personajul feminin, o dragoste a bărbatului matur în căutarea unei tinereţi pierdute, o iubire compensatorie pentru un univers afectiv care i-a lipsit. A treia parte este apogeul naraţiunii acestui roman. Este o călătorie în universul marcat de disperarea singurătăţii, un spaţiu al durerii şi decrepitudinii fizice.

În esenţă, romanul este o pledoarie pentru receptarea spaţiului, percepţia spaţiului exterior şi extinderea acestuia, căderea în abis. Nu doar magistratul este actantul configurării acestui imaginar spaţial, ci şi tânăra oarbă din cauza maltratării de către soldaţii Imperiului. J. M. Coetzee deţine arta sugestiei şi a contrapunctului. Triada actanţială este formată din magistratul riguros, soldaţii care terorizează şi prizonierii, barbarii, victime. Exteriorul şi interiorul sunt marcate de nelinişti: deşertul ameninţă, universul interior este bântuit de fantasme. E o lume cu deschidere către nicăieri, în căutarea unui loc sigur. Toate personajele simt lipsa siguranţei fizice. Atmosfera este tensionată de aşteptare. Întrebarea, deloc retorică, este inevitabilă: cine sunt barbarii? O decodare la primul nivel de semnificaţie ar fi prea simplă. De aceea, naraţiunea, bine construită ca episoade în succesiune şi nu în alternanţă de poveşti, întreţine suspansul.

Tânăra care deschide perspectiva erotică a naraţiunii este descrisă în tuşe groase, terifiante: ochii i-au fost arşi, rănile de pe trup sunt dovada torturii fizice şi, cu toate acestea, nu are nicio urmă de răzbunare, este obosită de atâta ură. Povestea de viaţă a protagoniştilor începe după ce drama a avut loc. Sunt ecouri ale acestei drame în spaţii diferite.

J. M. Coetzee conturează cu abilitate un timp al vinovăţiei: sentimentul este conştientizat vrând să identifice fizionomia tinerei înainte de a fi maltratată. Acum o vede cu picioarele schilodite şi oarbă. Între acel timp al integrităţii corporale şi acest acum al prezentului torturii, între atunci, când ar fi putut să o salveze, şi acum, când tragedia s-a întâmplat şi el îi îngrijeşte corpul maltratat, este un timp al vinovăţiei, ce nu mai poate fi ameliorat sau uitat. Accentul se va muta însă pe o altă idee-cadru: educaţia barbară, în sensul de educaţia barbarilor, locuitori ai oazelor deşertului. Capacitatea de adaptare la un loc nou, stabilirea unei relaţii noi în condiţii deloc favorabile unui parcurs normal al vieţii reprezintă esenţa acestei educaţii. În aceste condiţii, magistratul conştientizează statutul său: „Iată-mă încercând să înnod legături între oamenii viitorului şi cei ai trecutului, returnând, cu scuzele mele, un corp pe care l-am supt până la epuizare. Un codoş, un şacal deghizat în oaie, aflat în slujba Imperiului” (p. 94). Magistratul reuşeşte să se obiectiveze, să realizeze că e un intrus într-o lume în care nu trebuie să se integreze, ci să îi regleze sistemele opresive din poziţia de decident justiţiar.

Teoria spaţiului pentru care pledează scriitorul este cea a unui spaţiu aparent deschis, deşertul, dar care este închis, produce chiar sentimentul de claustrare. Magistratul porneşte din exterior şi devine parte a acestui înăuntru. Este el însuşi închis, pentru că a pactizat cu barbarii. Adaptarea este procesul care este deschis, întâi la a vedea cum sunt abrutizaţi barbarii (locuitorii deşertului), apoi adaptarea la spaţiul închis, celula. Cu cât spaţiul personal se îngustează, cu atât devine mai plin de fantasmele sentimentelor refulate, de imaginile prizonierilor pe care nu i-a putut salva de la abrutizări. Este un transfer de durere şi vinovăţie, preluând universul lugubru al imaginilor barbarilor torturaţi. Este o evidentă preluare de rol. Se autoflagelează astfel şi ajunge, fizic, să fie prizonier: „Nu părea un chin prea mare să mă îndrept dinspre solitudinea existenţei mele de fiecare zi către solitudinea celulei, de vreme ce duceam cu mine o lume întreagă de gânduri şi amintiri. Dar abia acum încep să înţeleg cât de insuficientă e de fapt libertatea” (p. 110). Acest transfer spre interior este vizualizat ca un labirint. Apare astfel conturată o nouă temă pe care se poate baza interpretarea romanului: tema labirintului. Aşteptându-i pe barbari nu înseamnă a-i aştepta pentru o confruntare, ci pentru eliberare.

Neimplicarea în apărarea copilului prizonier maltratat de un soldat pentru a nu spune adevărul despre atrocităţile săvârşite de reprezentanţii Imperiului se va constitui în vina pe care magistratul o va purta pentru totdeauna. Aceasta e altă sursă a vinovăţiei sale. Cealaltă vină, că nu a salvat-o pe tânără de la tortură, dar va încerca să o răsplătească acordându-i îngrijire şi iubire şi ajutând-o să se întoarcă în comunitatea de barbari, nu anulează vina resimţită, din contră, o potenţează. Gestul de a evada şi a se întoarce spre a fi din nou încarcerat este cercul vicios al vinei.

O altă teorie pe care o exemplifică J. M. Coetzee este teoria motorilor animaţi: la durere, la dezechilibrul fizic şi psihic, emoţional, se activează resorturile fizice şi personajul reuşeşte să depăşească starea de durere şi să acţioneze cu o forţă incredibilă. Magistratul nu mai ştie de care parte a baricadei să se aşeze (administraţia Imperiului îl ţine prizonier, barbarii îl acceptă numai pentru că nu are identitate, pentru că în aceste comunităţi sunt doar individualităţi).

Visul devine trăire compensatorie. Coşmarurile sunt un mod de purificare. Când este dominat de durerea descompunerii fizice şi a claustrării, visul devine luxuriant, un contrapunct la o realitate macabră. Este echilibrul necesar pentru a rezista terifiantului. Care este însă punctul sensibil care poate determina echilibrarea destinului? Aceasta este întrebarea la care protagonistul nu are răspuns, iar scriitorul lasă astfel finalul deschis.

Magistratul, vocea narativă, nu este doar personaj principal, este ideea de justiţie care observă, evaluează şi nu poate interveni din cauza presiunilor politice, administrative. Aducerea în starea de decrepitudine fizică a personajului este chiar procesul de degradare a justiţiei în contextul unor spaţii (deşert) revendicate de localnici şi de state puternice. A fi judecată justiţia – aceasta este sugestia autorului, susţinută de aglomerarea de detalii ale torturilor şi ale decrepitudinii fizice.

J. M. Coezee creează gradual o atmosferă lugubră, de aşteptare de sfârşit de lume. E o lume a torturii, căreia i se văd limitele suportabilităţii. Scriitorul sud-african ştie cum să transforme acest complex de imagini şi stări în literatură veritabilă, construind cu ingeniozitate o tensiune dramatică, caracteristică definitorie a scriiturii sale care i-a asigurat succesul timp de decenii şi astfel rezistă în preferinţele publicului din orice timp.