Olga Tokarczuk, deţinătoarea Premiului Nobel pentru literatură din anul 2018, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori polonezi contemporani, dar, în egală măsură, „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit”, cum o definea The Bookseller la momentul lansării romanului Rătăcitorii, recompensat cu Man Brooker International Prize. Notorietatea sa va fi asigurată de transpunerea cinematografică a romanului Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor, care va obţine Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2017).

Volumul Povestiri bizare continuă atmosfera deja recognoscibilă a naraţiunilor scriitoarei Olga Tokarczuk, între straniu, miraculos, fantastic, de această dată cu accent pe bizar, o subspecie a straniului. Cele zece povestiri sunt diferite ca structură şi, mai ales, ca trimitere spre genuri, de la romanul istoric sintetizat într-o naraţiune cu tentă de suprarealism (Copiii verzi) la cel care se apropie de povestirile gotice sau de influenţă kafkiană. Liantul între istoria personajului şi momentul receptării acestei istorii este fragil, intenţia fiind de a determina lectorul să plonjeze într-un univers uneori terifiant, de cele mai multe ori bizar. Lupta cu timpul se dovedeşte a fi axa principală a acestor povestiri. Interpretarea textului ar putea consta în configurarea unui timp al trăirii şi a unui timp al receptării imediatului prin grila de emoţii stabilizată în decursul vieţii.

Pasagerul, titlul primei povestiri, argumentează întreg volumul pentru că la finalul lecturării lui simţi nevoia revenirii la prima pagină pentru a sublinia că timpul trăirii este marcat de bizarerii şi de spaima produsă de acestea. Metaforele fac translaţia între un imediat, ce pare a fi al oricărui cititor, şi o lume a bizarului în care, paradoxal, cititorul nu ar dori să se adâncească, dar, prin tehnica empatiei, a „teatrului eului”, Olga Tokarczuk determină autoidentificarea sau, explicit spus, refuzul cu autoidentificarea. Şi totuşi, poveştile de viaţă, care nu au la început nimic straniu, conduc spre un univers de fantasme care creează plăcerea lecturii. Este o căutare a sinelui, pe care autoarea reuşeşte să o concretizeze prin povestiri bizare, atingând fantasticul şi scrierea suprarealistă, iar atmosfera devine dominantă prin resorturile pe care le activează în registrul emoţional. Intenţia autoarei este de a atrage cititorul spre zona psihologiei individuale, din acest unghi propunând şi analiza personajelor povestirilor bizare. Procesul empatic este motorul proceselor de identificare, cele numite de J. McDougall procesele „teatrului Eului”. Aceste procese sunt de durată şi vizează interiorizarea unor modele afectiv-kinestezice care pot fi actualizate în diferite circumstanţe. Reactualizarea se produce prin analizatorul corporal. De aceea suntem mai afectaţi de reacţiile persoanelor din apropiere decât de cele aflate la distanţă. Gradul de reacţie afectivă este condiţionat de gradul de implicare empatică faţă de ceilalţi. Cu cât distanţa e mai mare, cu atât scade şi afectivitatea, saturată de procesele de evaluare cognitivă. Cele două sisteme, afectiv-kinezestic şi cognitiv-raţional, funcţionează în sinergie, fiecare folosind proprietăţile în funcţie de context. Pe acest complex de emoţii îşi construieşte şi Olga Tokarczuk volumul Povestiri bizare.

Povestirea Copiii verzi are ca nucleu complexul de trăiri la limita suferinţei fizice într-un mediu întunecos, de pădure de început de lume, unde trăiesc copiii care şi-au adaptat culoarea pielii pentru a supravieţui în acest spaţiu al pericolului iminent. Această lume periferică are legile ei, bizare pentru normalitatea unei mentalităţi „de centru”, stranietatea constând în abaterea de la ceea ce este majoritar cunoscut.

Olga Tokarczuk exersează cu succes arta detaliului aparent semnificativ în mică măsură, dar care îşi adaugă un plus de semnificaţie prin aglutinarea altor detalii cu acelaşi aspect de bizar. Conserve pentru iarnă oferă această imagine de sumă a unor denumiri stranii de reţete, dar ceea ce şochează cu adevărat este similitudinea dintre moartea mamei şi moartea subită a fiului care descoperă acest reţetar ciudat şi mănâncă aceste conserve haotic până sucombă. Rămâne sentimentul dominant al trecerii nemarcate printr-un destin, care se defineşte la final ca fiind bizar.

Povestirea Cusăturile extrapolează un alt aspect definitoriu pentru naraţiunea volumului cu subiect bizar. Detaliile aspectelor unor obiecte nu sunt conştientizate, detaliile nu diferenţiază, ci uniformizează, au o anume semnificaţie în viaţa trepidantă, care induce obişnuinţa şi o altă semnificaţie după trecerea vremii. Experienţa evidenţiază „şabloanele”, acestea devin obsesive şi conduc spre starea de dezechilibru emoţional. Concluzia ce derivă din această pledoarie este că nu poţi trăi într-o lume uniformizată. Ţinta comunicaţională este despre cum percepem existenţa caducă: în viaţa activă nu contează detaliile, ci esenţa, cea care identifică un context cu valenţe de activare a memoriei şi depozitarea ulterioară a reminiscenţelor de amintire. La vârsta senectuţii lipsesc „motoarele” active, sunt catalizate numai cele ce oferă o imagine „pe orizontală”, nu în adâncime sau perspectivă, şi atunci se constată uniformizarea prin detalii. Viaţa activă este în spirală, viaţa la „apus” este lineară, ca liniştea unui „lac” cu amintiri, uniformă. Ceea ce îl ajută pe bătrânul văduv să depăşească starea de dezechilibru este tocmai imaginea dominantă a universului de amintiri: un obiect al soţiei sale. Echilibrul se stabileşte şi se restabileşte prin apelarea la imagini-forte, revigorante, care dau sens atât trăirilor „în spirală”, cât şi existenţei marcate de platitudine. Această viziune este prezentă şi în povestirea În vizită: „De multă vreme nu ne-a mai vizitat nimeni şi am uitat întrucâtva cum arată oamenii. Când nu vezi zilnic feţe care îţi seamănă leit (s.n.), vederea unui chip diferit aproape că-ţi provoacă un şoc. Şi tot ce e altfel devine urât, inadecvat, ciudat (s. n.)” (p. 74).

Surprinzătoare este naraţiunea cu elemente de bizarerie despre conceperea unui egon şi modul cum se trăieşte într-o comunitate, egoton. Egonul este un element secund de compunere savantă cu semnificaţie de „unghi”, „sămânţă”, „naştere” şi presupune o privire cumulată. Patru femei care trăiesc izolate formează o familie homogenetică (au acelaşi strămoş), copilul este însă băiat. Numărul patru este un număr „foarte simetric şi nemaipomenit de stabil”. „Uneori îmi imaginez că suntem aripile unei mori de vânt antice, că ne învârtim în jurul unui ax central, că luăm în stăpânire spaţiul din jurul nostru şi ordonăm timpul. Ne deplasăm una după alta pe o orbită comună, umplând toate posibilităţile existenţei” (p. 72). Prin uniformizarea detaliilor însă se ajunge la robotizare. Familia homogenetică are aceeaşi origine, aceleaşi dorinţe, reprezintă un univers închis, straniu.

Ultima povestire uneşte ideea de timp derulat straniu, având ca personaj central un trup desfigurat şi un maseur care ştie doar el remediile pentru ţinerea în viaţă a acestei „creaturi” care are peste 300 de ani şi se sacrifică pentru oameni. Straniul se infiltrează prin descrierea cicatricilor de pe corpul personajului şi realizarea unui corp-hartă pentru a se simţi configuraţia pielii pe un schelet. Ceea ce induce straniul este dublarea acestui corp-hartă, un mulaj care imită corpul şi care va fi folosit pentru a induce ideea că Monodikos nu a murit şi că este încă în viaţă, când trupul lui va fi scos din „scenă” pentru a nu fi investigată moartea. Atmosfera este stranie, personajele sunt plasate la graniţa cu grotescul, mesajul este al imposibilităţii ieşirii din schema existenţială prestabilită de destin peste care se adaugă incidentele bizare. Ideea că timpul devine esenţial pentru percepţia existenţei o mărturiseşte şi maseurul care modelează chipul: „masajul stabilizează timpul, pentru că doar timpul este adevărat. E aşa de uşor să-l strici! Dacă nu ar fi maseurii, lumea ar fi cuprinsă de haos” (p. 220). În această ultimă povestire bizară regăsim şi teoria conform căreia între memorie şi trup există o legătură strânsă, că „senzorii memoriei sunt localizaţi doar în stratul de suprafaţă al pielii, precum şi în câteva puncte mai adânci, astfel că modelul de memorie epidermică trebuia să fie multidimensional” (p. 224). Această teorie expusă de scriitoarea Olga Tokarczuk stă la baza conceperii celor zece naraţiuni care alcătuiesc volumul Povestiri bizare . Sunt expresia proceselor de identificare, cele numite de J. McDougall procesele „teatrului Eului”. Tehnicile de creare a acestor povestiri bizare ţin de activarea unor modele afectiv-kinestezice şi actualizarea în diferite circumstanţe prin analizatorul corporal, tehnici care asigură succesul în receptarea bizarului.

Olga Tokarczuk creează o lume a unor destine umane aflate în momentul asumării singurătăţii, a angoasei, a sentimentului de alienare şi de apropiere a morţii. Bizarul plasează povestirea dincolo de firesc, umbrind-o de tribulaţiile interioare ale căutării echilibrului emoţional în faţa caducităţii vieţii şi a magiei însingurării.