Romanul Borgo Sud al scriitoarei italiene Donatella Di Pietrantonio pare a fi scris pentru a susţine o afirmaţie a psihanalistului Sigmund Freud: „este adevărat că această îndrăgostire constă din reeditări ale unei trăsături vechi şi repetă reacţii infantile. Dar aceasta este caracteristica esenţială a oricărei îndrăgostiri. Nu există nicio îndrăgostire care să nu repete prototipuri infantile” (Remarci despre iubirea de transfer, în Opere esenţiale. Tehnica psihanalizei, vol. 11, Paris, PUF, 1953, p. 177).

Romanul Borgo Sud, nominalizat la Premiul Strega 2021, a apărut la Editura Polirom în 2022 în traducere din limba italiană de Mihaela Găneţ. Poate fi considerat o continuare a romanului Cea care se întoarce, roman de succes, recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, adaptat pentru teatru şi pentru cinematografie în Italia. Finalul acestuia conturează o imagine care va deveni emblematică pentru universul narativ al scriitoarei: cele două surori înotând în mare, cu geamandura în spate, care anunţă zona de pericol, cu soarele luminându-le faţa şi cu tentaţia de a se scufunda în liniştea adâncului. Acest final deschis are capacitatea de a crea tensiunea trăirii cu plenitudine a fiecărei clipe dintr-o viaţă la limita căutărilor şi negăsirilor.

Titlul romanului, Cea care se întoarce, L’ Arminuta, „cel care a fost înapoiat”, reprezintă un termen din dialectul local. „Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie”, declară autoarea confirmând deducţiile criticilor literari. Vom regăsi aceste personaje în romanul Borgo Sud, denumirea unui loc ce reprezintă ideea de enclavă, un spaţiu cu viaţa jalonată de social şi mentalitate tradiţională, din care nu se mai poate ieşi odată ce ai intrat, o replică a regiunii Abruzzo, descrisă în romanul Cea care se întoarce, un pământ neprietenos, pe care marea îl iluminează. Donatella Di Pietrantonio respectă propria deviză şi se întoarce pentru a-şi recupera un univers emoţional, cel al copilăriei, de această dată în cheia tragicului asumat şi consumat pe fondul unei căutări a unui sentiment greu de simulat: afecţiunea maternă.

Cele două surori par a fi captive unei naraţiuni banale, uşor recognoscibile pentru mediile italiene la graniţa dintre rural şi urban, dintre mentalităţile tradiţionale şi noile tentaţii ale lumii în devălmăşie. Ce este dincolo de aparenţe? Aceasta este interogaţia-cadru şi un prim episod care dezvăluie esenţa trăirii emoţionale se consumă când Adriana, sora rebelă şi tentată să trăiască viaţa la limită, se întoarce pentru a doua oară în casa din care fugise din cauza violenţei fizice, ca să recupereze un tablou, amintire despre copilăria lor.

Ceea ce caracterizează cele două protagoniste este singurătatea şi, finalmente, însingurarea. Ambele vor căuta un refugiu din calea acestor trăiri dureroase în găsirea unui partener care să anuleze atmosfera generată de lipsa afectivităţii. „Singurătăţile noastre ne legau”, declară sora care încearcă ieşirea din mediul nociv, urmând calea universitară, dar care va avea neşansa de a se îndrăgosti de un bărbat tentat de a fi homosexual. Universul descris de Donatella Di Pietrantonio pare a fi scindat în două lumi antinomice. Riscantul exerciţiu al libertăţii le va marca pe cele două surori în manieră diferită: Adriana va intra într-un mediu enclav, în acel spaţiu pescăresc, Borgo Sud, cu viaţă la limita sărăciei şi a brutalităţii, iar sora sa, vocea narativă a romanului, va schimba locul de muncă de fiecare dată când va resimţi acut acest sentiment al copilului părăsit, al iubitei trădate, al femeii cu familie în alt univers de aspiraţii decât al ei. „Amintirea e un fel de reproş” (p. 123) – aceasta este sintagma care defineşte atitudinea, sursă a însingurării copiilor. Mama va rămâne şi ea captivă unui univers de amintiri, despre fiul cel mort, şi nu va mai putea comunica în familie. Se distanţează de toţi copiii, va prevesti destinul trist al celor două surori şi nu va fi de acord cu alegerile lor de viaţă şi, ceea ce este cu adevărat grav cu efecte în timp, va profera blestem asupra Adrianei. Blestemul de mamă este cel mai puternic, se spune în credinţa populară, şi în cea italiană. Conştientă de efectul acestuia, îi va cere fiicei să caute să ridice blestemul dat surorii ei, pentru ca astfel mama să moară cu sufletul neîmpovărat.

Prezenţa elementelor de mentalitate populară o regăsim şi în romanul anterior, Cea care se întoarce: Arminuta este cea care aduce nenorocirea în familia naturală, conform mentalităţii populare italiene, cine varsă ulei de măsline şi sparge sticla din greşeală va atrage şapte necazuri. Primul era chiar spargerea sticlei de ulei, care va genera prima bătaie pe care o va lua de la mama sa, a doua va fi moartea fratelui Vincenzo. În cel de-al doilea roman, la nunta surorii, un burlan va cădea peste obrazul ei. Picătura de sânge nu va putea fi îndepărtată nicicum. Un semn căruia nu i s-a acordat importanţă, dar care mai târziu va jalona destinul tinerei: se va despărţi de soţ, va afla că o înşeală cu un bărbat.

Pentru că blestemul mamei din al doilea roman, Borgo Sud, nu va fi anulat, surorile vor suporta consecinţele: Adriana va ajunge în comă în urma unui accident sau a unei violenţe fizice a tatălui copilului ei, iar universitara va pleca singură într-un alt oraş şi va resimţi însingurarea ca pe o tară. Borgo Sud este locul care te face captiv: intri, nu ai puterea să renunţi şi nici puterea să te adaptezi. Pentru un străin e un loc al damnării. Mediul familial al surorilor este un mediu neprietenos, dar funcţionează ca un magnet al trăirilor negative. Romanul este unul social din această perspectivă, iar personajele sunt dependente de mediul devenit nociv pentru ele: Adriana se întoarce la soţul brutal, universitara, la soţul care o înşeală cu un bărbat, Piero se întoarce în mediul unde s-a întâlnit cu cel ce îi va deveni amant. Întreg romanul este al întoarcerilor, un alt fel de Cea care se întoarce, şi, de aceea, naraţiunile par a continua investigarea universului copilăriei pierdute, fără afecţiunea maternă, fiind mediul de referinţă pentru destine tragice. Nucleul iradiant al nefericirilor este mama, cea care nu are puterea de a-şi asuma tragedia morţii fiului. Surorile reprezintă două destine aflate la antipod, dar complementare prin dependenţa de ideea de familie. Este o dependenţă de tragic, pe care scriitoarea Donatella Di Pietrantonio o ilustrează persuasiv, generând interesul pentru lectură. Borgo Sud este cercul definitoriu al captivităţii pentru cei născuţi în afara cercului şi doritori de a rămâne în acest spaţiu. Nu este doar un sens simbolic, este şi o imagine reală: „de când primăria a refăcut zona, fiecare familie a luat în îngrijire câte un strat de flori. Mi-a arătat cercul (s.n.) trasat pe pavaj, simbolul zonei Borgo (s.n.), al comunităţii marinăreşti” (p. 177).

Finalul romanului propune însă ieşirea din cerc într-un loc al pioşeniei, o capelă, cu privirea spre cer, invocând astrele pentru recâştigarea liniştii interioare şi anularea blestemului mamei. Iubirea de transfer, o îndrăgostire care repetă prototipuri infantile, este ilustrarea persuasivă a efectelor lipsei afectivităţii materne, jocul întoarcerilor repetitive în spaţii care devin captive emoţional, pentru că spectrul negativ atrage ca un magnet, iar întoarcerile au în subsidiar dorinţa de a mai căuta ceea ce nu au găsit la timpul potrivit, iubirea mamei. Multiplicată în tot atâtea fragmente de trăiri negative, această iubire jalonează destinele spre noi plecări, chiar şi numai pentru a avea un nou motiv pentru întoarcere. Este mersul în cerc, este rutina, obişnuinţa trăirii sub spectrul nefericirii materne. Din acest cerc nu se poate ieşi.

Donatella Di Pietrantonio este o excelentă romancieră care deţine arta atragerii „în cerc”, lectorul devenind captivul acestui univers al copilăriei din care va ieşi la finalul lecturii cu sentimentul însă că a asimilat irizările tragismului unui destin predestinat sau blestemat. Este fericit că iese din acest spaţiu, pe care mai apoi îl elogiază, pentru că îndepărtarea de nucleul iradiat, valoric de această dată considerat, îi determină reacţii de apreciere. A fost o iluzie creată narativ şi va rămâne suport de analiză, pentru că are ingredientele scrierii care rezistă evaluărilor în timp.