Abdulrazak Gurnah, scriitor remarcabil al literaturii engleze contemporane, originar din Zanzibar şi stabilit în Regatul Unit în anii ‘60, a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2021. Romanele sale au fost apreciate de critica literară şi premiate, conturând astfel imaginea unui prozator de succes. Paradise (1994) a fost selectat pentru „Booker” şi pentru „Whitbread Prize”. Romanul By the Sea (2001) a fost inclus pe lista scurtă pentru „Booker” şi pentru „Los Angeles Book Prize” şi a primit Premiul RFI „Témoin du Monde” în Franţa în 2007, iar Desertation a fost pe lista scurtă la „Commonwealth Writers’ Prize”. Argumentarea desemnării lui Abdulrazak Gurnah pentru Premiul Nobel este o expresivă caracterizare a genezei creaţiilor sale literare: „pentru pătrunderea sa fără compromisuri şi plină de compasiune în efectele colonialismului şi destinele refugiaţilor în golful dintre culturi şi continente”.

Stabilit în Regatul Unit ca refugiat în timpul Revoluţiei din Zanzibar, Gurnah va cunoaşte îndeaproape destine care au înfruntat vicisitudinile unor vremuri istorice tulburi şi care au lăsat urme în viziunea asupra vieţii şi a adaptării în condiţii de criză. Astfel este motivată preferinţa pentru alegerea ca teme narative a faptelor de violenţă şi a destinelor în căutarea unui refugiu ca spaţiu de locuit sau spaţiu spiritual. Este, în esenţă, chiar viaţa scriitorului şi universitarului britanic. Conceperea profilurilor psihologice ale personajelor sale se înscrie în ceea ce Edmund Husserl a numit „intenţionalitate”, deducţiile fundamentându-se pe intuiţia apodictică sau pur imanentă conştiinţei. Aceasta este o contemplare a esenţei. Metoda fenomenologică (intenţional analitică sau intenţional genetică) vizează contemplarea esenţei. Reducţia fenomenologică este cea care pune în evidenţă obiectul intenţional, în cazul naraţiunilor lui Gurnah, „vieţile în derivă”. Conform concepţiei lui Husserl conştiinţa, transcendentală, reflectă o lume exterioară, lume pe care o descoperă prin intermediul „trăirii intenţionale”. Din această perspectivă, fenomenologia este preocupată de construcţia unei lumi. Perceperea unor fapte reale înseamnă, în esenţă, perceperea esenţelor acestor existenţe reale.

Este ceea ce Abdulrazak Gurnah a conceput prin descrierea unor experienţe de viaţă, care cumulate au constituit substanţa recentului roman, Vieţi în derivă. „Trăirile intenţionale” definite de Edmund Husserl sunt de regăsit în fiecare destin descris aleator, dar cu un final preconizat de autor. În aceasta rezidă intenţionalitatea bazată pe trăirile intenţionale. La final, reuşind să construiască această lume a vieţilor în derivă, Gurnah construieşte personaje „instalate fenomenologic”, dezvăluind o lume care îşi caută refugiul în speranţă, aşteptare şi ipotetică fericire.

Viaţa în derivă este conturată de romancier de la primele pagini, descriind viaţa lui Khalifa: „Ducea o viaţă inutilă într-un oraş care nu era căminul lui, într-o ţară care părea să fie mereu în război, mai ales că apăruseră zvonuri despre o nouă răscoală în sud şi în vest” (p. 19). Destinele sunt cu evoluţii meandrice, sunt vizate contextele de adaptabilitate şi se verifică prin crearea de suspence a unor limite ale adaptării, asumării unui nou climat, cultură, cămin, loc de trăit o altă viaţă diferită de cea anterioară. Este o permanentă provocare de a uita trecutul şi, totuşi, personajele sunt îndemnate să se întoarcă în aceste prime locuri ale vieţii ostracizate. Vor descoperi că părinţii au murit, că nu mai au legături cu locurile copilăriei, casele sunt dărăpănate sau au fost înlocuite cu alte construcţii, că trecutul s-a irosit în amintiri triste. Domină sentimentul de tristeţe: nici de acest loc nu se pot desprinde, nici în noul mediu nu se simt acomodaţi. De aici viaţa în derivă.

Succint, romanul este construit în jurul a două personaje, care nu apar explicit a fi principale, ci se construiesc din aluviunile narative: Ilyas, copil, a fost răpit de la părinţi de către trupele coloniale germane. Reîntoarcerea după mulţi ani în satul său, după disperanta despărţire de familie şi participarea la un război contra propriului popor, va avea un efect dureros, va fi o „trăire intenţională”, pentru că aceste sentimente au fost identificate de autor în propria existenţă, în timpul Revoluţiei din Zanzibar. Gurnah construieşte o lume a acestor trăiri la graniţa cu disperarea şi deznădejdea, aducând-o în prim plan pe sora lui Ilyas, pe Afiya, cea care va rămâne ca profil al zbaterii în durere fizică şi emoţională până la finalul romanului. „În oglindă”, Gurnah construieşte un al doilea destin, o nouă „viaţă în derivă”, pe cea a lui Hamza, cel care va fi vândut (o desprindere la fel de brutală de familie) şi va ajunge în trupele coloniale, sub protecţia, chiar exagerată emoţional, a unui ofiţer. Se va întoarce în locul unde a mai trăit, dar totul este schimbat, o întâlneşte pe Afiya şi se vor căsători, dar neîmplinirile vor continua, viaţa lor va rămâne în derivă.

Sentimentul dominant este frica: „Te temi de mine? Îmi place ca oamenii să se teamă de mine. Asta mă face puternic” – îi spune lui Hamza ofiţerul despotic. Toate personajele trec prin această emoţie negativă, trăirea intenţională sub acest spectru conduce la configurarea unei atmosfere de teroare: teroarea războiului, atitudinea sălbatică a combatanţilor, teroarea în mediul familial. Afiyei i se va rupe mâna, pentru că ştie să scrie, Hamza va fi schilodit de ofiţer cu sabia, cele două personaje cu infirmităţi se vor regăsi în iubire, dar debutul acestei relaţii va fi un păcat: se vor iubi în zilele Ramadanului şi de aici frica de a nu se afla şi vor trăi cu frica generată de păcat. Gurnah îşi creionează toate personajele în clar-obscur: în traiectul lor existenţial există un dat generator de insecuritate, coagularea stării de teamă se realizează din povestirile vieţii lor. Romanul este un puzzle al spaimei de necunoscut, episoadele narate sunt „fisuri” în normalitate care conduc spre o atmosferă tensionată, nu are un apogeu, ci este o pendulare între stări de acalmie şi teroare, iar teama creşte în intensitate prin adăugarea încă unei „vieţi în derivă”.

Tehnica acumulărilor într-un crescendo al intenţionalităţii este tehnica narativă exersată de scriitorul Abdulrazak Gurnah. În egală măsură este şi tehnica punerii în contrapunct a unor mentalităţi tradiţionale. Este vizată şi teoria motorilor animaţi, catalizarea resurselor fizice prin expunerea la un climat de frică. Empatia lectorului faţă de personaje derivă şi din aprecierea pentru puterea lor de a trăi în acest mediu, din care nu ştiu dacă vor ieşi vreodată. Este un vertij permanent, la un al doilea nivel de receptare, primul fiind acea lume construită intenţional, definită de Husserl, în care Hamza „era îngrozit din clipa în care deschidea ochii în zori, dar epuizarea îl aducea într-o stare în care nu se mai temea şi nu încerca să braveze, fiind detaşat de prezent şi aşteptându-şi calm soarta. Alteori cădea în ghearele disperării” (p. 127). „Afiya nu mai era o fetiţă, ci o kijana, domnişoară, şi începea să înţeleagă nesfârşitele resentimente care marcau vieţile izolate ale femeilor” (p. 136). Iar Zanzibar, ţara de obârşie a scriitorului Gurnah, este definit ca loc unde „găseai orice boală la care te puteai gândi, inclusiv păcatul şi dezamăgirea” (p. 137). Intenţionalitatea în redarea acestei lumi este o evidenţă, iar scriitorul refugiat în Regatul Unit va repovesti această lume a fricii şi dezamăgirii, un adevăr trăit, germene al genezei acestui roman. Viaţa lui Hamza este exemplară pentru aceste vieţi în derivă: dat unui negustor în contul datoriilor, pus să lucreze fără plată, tratat ca şi cum ar fi fost proprietatea lui, nemaisuportând a fugit la război, s-a reîntors în oraşul unde trăise în copilărie cu părinţii, dar nu a mai găsit pe nimeni cunoscut. Cu toată această viaţă de „vândut”, şi-a simţit trupul şi spiritul libere.

Pentru a rămâne consecvent viziunii sale intenţionale, Gurnah plasează la finalul romanului povestea vieţii fiului care şi-a urmat voluntar tatăl în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, lângă Berlin, şi care, după moartea tatălui lui în detenţie, a fost împuşcat pe când încerca să evadeze. Sunt vieţi în derivă descrise în clar-obscur, cu accentuarea umbrelor generate de trăiri intenţionale pentru a crea efecte de contrast puternice. Această derulare graduală a destinelor se constituie în adevărată artă a naraţiunii ce domină ca efect prim o lume exterioară, lume pe care o descoperă prin intermediul „trăirii intenţionale”. Din această perspectivă, romanele lui Abdulrazak Gurnah revendică fenomenologia prin construcţia unei lumi şi perceperea esenţelor acestor existenţe reale, vieţi în derivă, dintr-un spaţiu în care a trăit şi scriitorul şi din care a reuşit să se desprindă, redând lumii „destinele refugiaţilor în golful dintre culturi şi continente”.