Romanul Abisuri personale al lui Gianfranco Calligarich, publicat în 2011, nominalizat la Premiul Viareggio şi distins cu Premiul Bagutta în acelaşi an, continuă atmosfera deja cunoscută a romanului de debut Ultima vară în oraş, prin care autorul devine apreciat în lumea culturală europeană. Abisuri personale a fost tradus în limba română de Cerasela Barbone şi publicat la Editura Polirom în 2022. Conceput ca o poveste „în ramă”, acest roman se coagulează în jurul poveştii de dragoste a doi tineri, diferiţi ca temperament şi vieţi asumate, cărora li se alătură alte două personaje cu evident rol de contrapunere şi explicitare a zonelor „gri” din viaţa lor cotidiană.

Romanul nu are în prima parte o acţiune notabilă, chiar trenează, şi curiozitatea lectorului este să parcurgă acest început pentru a ajunge la dinamica acţiunii. Autorul însă derulează naraţiunea fundamentată pe conjuncţia sinergică, aşa cum a definit-o Stéphane Lupasco, pentru a sublinia specificităţile identităţii şi ale diversităţii. Conjuncţia sinergică are o dublă orientare, un sens de identificare şi unul de eterogenitate, de diversificare. Două sau mai multe elemente ori evenimente „implică întotdeauna fie actualizarea relativă a unei anumite identităţi şi potenţialitatea relativă a unei anumite diferenţe sau diversităţi, fie actualizarea relativă a acesteia şi potenţializarea relativă a celeilalte (…)”, scria Stéphane Lupasco în volumul Logica dinamică a contradictoriului (Editura politică, Bucureşti, 1982, p. 114). Gianfranco Calligarich îşi structurează romanul în patru capitole, configurează în crescendo patru profiluri, personaje care au „abisuri personale”, patru individualităţi care par a avea elemente identice în parcursul lor existenţial şi mai ales diferenţe. Logica dinamică a contradictoriului funcţionează evident: „orice catastrofă ţi-ar rezerva existenţa, undeva totuşi există şi nemărginita îndurare a mării” (p. 23).

Contradicţia este vehiculată ca vector pentru „răsturnări de situaţii”. Tânăra îl seduce pe scriitorul care se află în căutarea identităţii sale profesionale şi i se oferă soţie. Va fi însă o „căsătorie albă”, ea refuzând să i se dedice fizic. Îi va povesti o faţetă a dramei sale: tatăl său, disperat de moartea soţiei, va căuta în fizionomia fiicei elementele de identitate cu aceasta şi o va supune incestului. Trauma o va determina pe tânără să prefere femeile şi astfel va motiva refuzul consumării căsătoriei. Ca să anticipăm, numai pentru a sublinia logica dinamică a contradictoriului, vom devoala finalul romanului: de fapt, fiica va face operaţii estetice pentru a semăna identic cu mama sa şi pentru a-l determina pe tatăl său să aibă o relaţie incestuoasă. Personajul-cheie este această tânără, naratorul plasându-se pe loc secund, iar personajele celelalte fiind denominate sugestiv: Partenerul meu Baricadat, Tatăl Ceresc, Idolul Aztec, Deraiatul Sfânt Sebastian.

Romancierul deţine arta portretului, dinamica gestuală fiind caracteristica principală. Impulsivitatea tinerei are două motivaţii: să se desprindă de vechile deprinderi sexuale şi să îl determine pe tânărul scriitor să îi accepte trecutul. El este cel ce se luptă cu „demonii” alterităţii, neştiind care este natura acestei alterităţi. Povestitorul şi franţuzoaica sunt martorii oculari şi vectorii acţiunii care, oricum, trenează în descrieri laborioase şi secvenţialitatea unor „rame”, în care acţiunea constă în a derula lent un film al neadaptării şi al încercării de a ieşi din „ramă”. Fuga este cheia existenţei tinerei, scenariul riguros de la a se autoflagela, de a-şi tăia venele, la a cere ajutor pentru a avea pretextul unei reîntoarceri în căsătorie. Imaginea dominantă a dinamicii contradictoriului este cea din dormitor, unde tânăra stă în poziţie de fetus lângă tatăl său imobilizat la pat, acoperit cu un cearceaf, un giulgiu. Este imaginea tristă a unui incest soldat cu devieri comportamentale şi diferenţieri sexuale. A cui a fost vina acestei duble drame? Este întrebarea care rămâne deschisă, Gianfranco Calligarich circumscriind naraţiunea în cochilia tenebroasă a abisurilor personale. Sunt operaţii sinergice de identificare şi diversificare, pe care romancierul le aduce în prim-plan pentru a crea tensiunea discursului narativ.

B. Gracian spunea despre adevăr că este „lucru periculos, […] o sângerare a inimii. E tot atât de greu de a şti să-l spui, pe cât e de greu a-l tăcea” (Orácolo manual). Gianfranco Calligarich ştie să dezvolte semnificaţiile tăcerii, simbolistica gesticii şi valenţele privirii. Romanul lui Gianfranco Calligarich, Abisuri personale, este un roman al gesticii care exteriorizează sentimente şi substituie gestul prin tăceri sugestive. Intenţia pare a fi plasarea în prim-plan a unui film mut, în care zbaterile sunt pentru a identifica un plan de supravieţuire într-un climat al dinamicii contradictoriului. Iar actul suicidal al tatălui a fost intenţionat: „oferise spectacolul unui inopinat zbor voluntar de la fereastra camerei lor de hotel, ajungând pe pavajul grădinilor de jos. Ca un ultim şi dispreţuitor sarcasm al Doamnei cu Coasa. Nu i-a oferit îmbrăţişarea ei istovitoare, ci eterna ţintuire într-un scaun cu rotile. Şi, de atunci, nici un gest sau cuvânt din partea lui. De-a lungul întregii veşnicii” (p. 35).

Despărţirea soţilor este în tăcere, privirea substituind tumultul emoţional: „Străini. Răniţi. Având, poate, nevoie doar de compătimire. De aceea a privit-o în continuare încă o clipă aşa cum o vedea. Cum ar veni, cu acea senzaţie ceţoasă de irealitate” (p. 39). Aceasta este o altă faţetă a abisului personal.

Acţiunea romanului este minimală, personajele sunt „fantome”, chipuri estompate pe un ecran în penumbră. Efectul stării lor catatonice: izolarea fizică şi emoţională, dominarea diferenţelor sau a diversităţii prin afişarea intenţionată a dispreţului şi autodispreţului, dorinţa de compasiune pentru recăpătarea stimei de sine. Din aceste abisuri personale nu se poate ieşi de unul singur, ori personajele lui Calligarich sunt avide de singurătate. Ieşirile din acest cadru sunt doar pentru a augmenta şi mai mult starea de cădere „în interior”. Este dorinţa de autoflagelare ca gest expresiv al neputinţei de a ieşi din acest abis personal. Este o luptă a contradicţiilor, actualizarea relativă a unei anumite identităţi şi potenţialitatea relativă a unei anumite diferenţe sau diversităţi, aceasta este substanţa corpusului narativ.

Ceea ce susţine naraţiunea este descrierea ambientului şi descompunerea pentru a afla indici de identificare (personalizare a gesturilor şi privirilor). Comunicarea simbolică, non-verbală generează un film al detaliilor de compoziţie. Este în esenţă abisul din structura intimă a oricui, pentru a da dreptate meditaţiei lui B. Gracian, amintite mai sus. Se ajunge inevitabil la subtilul joc al disimulărilor celor ce sunt predestinaţi a fi perdanţi. A trăi în armonie este un ideal. Pentru cei cu abisuri personale dobândite într-un climat de însingurări şi răzvrătiri este chiar eşuarea într-un ocean de singurătate. Acesta este orizontul propus de Gianfranco Calligarich şi în romanele anterioare, Patru bărbaţi în fugă, O viaţă la extreme, ca şi filmele Oraş violent – în regia lui Sergio Sollima – sau Starea de asediu – regizat de Romano Scavolini.

Gianfranco Calligarich este cu siguranţă un remarcabil romancier şi dramaturg, autor de scenarii TV şi cinematografice, nominalizările la premiile Grinzane, Manzoni şi Viareggio şi mai ales Premiul Bagutta oferindu-i deschiderea spre recunoaşterea internaţională.