Yukio Mishima este scriitorul care şi-a început activitatea literară sub acest pseudonim pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, rigid altfel în promovarea imaginii publice datorită unei educaţii stricte, o familie de samurai. Microromanul Starul, publicat în revista literară japoneză Gunzo în 1960 va fi tradus în limba engleză în 2019 şi în limba română la Editura Humanitas Fiction în 2023. A avut un ecou remarcabil în plan internaţional, chiar dacă s-au scurs aproape 60 de ani de la apariţie. Mishima este un adevărat maestru al analizei psihologice, iar acest microroman are elementul de atractivitate în orice timp, pentru că se raportează la resorturile psihologice potenţatoare ale „măştilor” care asigură stabilitatea emoţională. Actorul are nevoie de tot atâtea măşti câte roluri îşi asumă, dar masca esenţială este chiar propria mască, sub care îşi ascunde fragilitatea şi căutările identitare. Se pare că povestea actorului are elemente autobiografice, experienţe trăite de autor şi transpuse cu aceeaşi artă a portretului în tuşe acrilice pentru a estompa diferenţele dintre identitatea lui Yutaka Mizuro şi personajele pe care le joacă. Dacă ar fi numai acest joc al măştilor, ar fi probabil o naraţiune la graniţa cu obişnuitul. Yukio Mishima apelează însă la jocul cu timpul personal, un timp de calitate, asumat graţie educaţiei primite în familia de samurai. Sorgintea acestei educaţii îl va determina să fie riguros cu sine şi cu experienţele sale literare şi va sfârşi simbolic în ziua în care va încheia Îngerul decăzut, recurgând la gestul sinuciderii rituale prin seppuku. Eseul Calea samuraiului, apărut în 1967, tradus în limba română şi publicat la Editura Humanitas în 2007, este dovada preocupării sale pentru codul onoarei samurailor.

Nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru literatură, Yukio Mishima se dovedeşte a fi unul dintre scriitorii japonezi importanţi ai secolului trecut, opera sa, de la debutul în revista Bungei-Bunka, la doar 16 ani, şi până la ultima sa scriere semnificativ-intitulată, Îngerul decăzut, argumentând pe deplin statutul emblematic pentru cultura universală. Ideea măştii este prezentă în creaţia sa încă din primul roman, Confesiunile unei măşti, scris în 1946 şi tradus şi în limba română în 2011.

Starul este scrierea prin care va exersa impactul emoţional al autoamăgirii, actorul pendulând între două realităţi: cea imediată, în care se retrage alături de o tânără urâtă, dar utilă în activitatea lui zilnică, şi realitatea depozitată ca reminiscenţe de amintire, la care apelează pentru a-şi construi o altă lume, simbioză între cele două, ca salvare de la îmbătrânire. Adevărata problemă de viaţă a starului este cea a marcării trecerii timpului. Folosirea măştii este un mod de a ascunde semnele şi mai ales mediocritatea circumstanţialului. „Ori de câte ori aş juca acelaşi rol, mie îmi place senzaţia de infinită mediocritate pe care mi-o transmite povestea” (p. 34). Ceea ce îl fascinează pe star, un dublu al evidenţei, este „vigoarea tragică pe care n-o poate avea decât superficialul. Frumuseţea elaborată şi patosul pe care le poţi vedea doar la oamenii care poartă în ei o adunătură de sentimente fără discernământ. Lirismul vulgar al soarelui la scăpătat, pe care-l emană numai gesturile absurde…Eu iubeam din tot sufletul poveştile clădite pe toate aceste principii şi fidele acestor convenţii” (pp. 35-36). Ieşirea din aceste convenţii era supapa retrăirii unui timp al onoarei, pe care îl scăpase de sub control, tentat de viciile altfel obişnuite ale tinereţii şi ale vieţii de artist nonconformist.

Timpul devine factorul care accelerează trăirile interioare, lumile paralele pe care le derulează simultan şi, mai ale, timpul filmării care îţi impune să reiei scena, greşind de fiecare dată. Aceste repetate erori au condus la perceperea unei alte lumi: „Nu mă mai aflam pe platoul de filmare, ci într-o realitate indubitabilă, într-un peisaj depozitat în adâncurile memoriei mele” (p. 39). Acest timp al reluării este timpul dorit de star: „Intram din nou în curgerea unui timp imaginar. Timpul în care pelicula rula în aparat, iar eu eram filmat, se repeta de zeci de ori într-o zi, însă pentru mine era ca un râu limpede, în care înotam în largul meu” (p. 22). Timpul ritmic, circular, îl făcea să se simtă încolăcit de aceste reiterări „ca ierburile dintr-un râu”. „Prin comparaţie, timpul real al unei vieţi mi se părea că e doar un brâu vechi şi ponosit”. Această cufundare într-un timp re-creat, această suprapunere de realităţi conferă durabilitate depozitarului, adevăratul beneficiar al acestei derulări circulare. De aici şi sentimentul unui alt timp trăit, al îmbătrânirii înainte de vreme, al nevoii de a purta masca indiferenţei şi a nonconformismului. „Dacă vrei să fii de-a pururea o mască nouă, trebuie să respecţi învăţăturile mele secrete: să blestemi mereu, din tot sufletul, lumea reală, s-o iei în batjocură, să crezi în minciună” (p. 88). Toate reprezintă un cod la antipodul codului moral al samuraiului, o altă lume, o altă viaţă, dar trăită sub protecţia măştii, iluzoriu.

Finalul microromanului este impecabil creat: imaginea celor doi actori reprezentând tinereţea şi senectutea, ambii purtând mască. Timpul real urâţeşte chipul, oglinda însă redă realitatea mascată, lumea. Starul nu îmbătrâneşte. Imaginea se proiectează în mentalul colectiv folosind masca drept filtru între lumea reală şi universul tăinuit al neexprimărilor. Dialogul măştilor, Kayo urâtă, starul cu mască, dexteritatea trecerii de la exteriorizarea la interiorizarea stărilor contradictorii, între a trăi iluzia ca actor şi a transpune în realitate tenebrele unei vieţi risipite întru minciună, sunt coordonatele ideatice ale acestui microroman. Rolul jucat şi autoamăgirea în viaţa reală prin asumarea unei alte identităţi sub masca notorietăţii starului conduc firul epic spre o tensiune care culminează cu imaginea chipului devoalat de timpul realităţii caduce.

Pentru a supravieţui acestui joc perfid între real şi imaginar ai nevoie de amăgire şi de pasiune, aşa cum îi spune starului Kayo cea reală, aievea. Dominantă rămâne însă imaginea starului de odinioară, atins de degradarea bătrâneţii: „Colţurile gurii i se lăsaseră şi, dacă nu şi le încorda dinadins, buza inferioară îşi pierdea conturul tineresc. Faţa lui devenise un fel de calapod negricios pe care trebuia întinsă o mască – masca cea frumoasă a chipului său de odinioară” (p. 94). În mentalul colectiv rămâne imaginea promovată, cea cosmetizată, cea înşelătoare, cea a autoiluzionării. Dincolo de ea sunt tranziţiile năucitoare. Analiza faimei şi a destrămării ei este apanajul artei portretului în scrierile lui Yukio Mishima.

Elementele autobiografice fac din această scriere un document despre criza experienţei însăşi, despre cum se ajunge la gestul sinuciderii simbolice, rituale, prin seppuku. Yukio Mishima rămâne captiv Tumultului valurilor, purtând cu demnitate Viaţă de vânzare şi sfârşind la propriu cu imaginea Îngerului decăzut.