Clarice Lispector, una dintre vocile cele mai originale ale literaturii sud-americane, numele său alăturându-se celor mai consacrate din acest spaţiu cultural (Jorge Luis Borges, Juan Rulfo, Machado de Assis etc.), a surprins critica literară încă de la debutul său, la doar 19 ani, precum şi la apariţia primului său roman de rezonanţă: Aproape de inima vijelioasă a lumii, scris ca un monolog, într-un stil considerat revoluţionar în Brazilia. Avea doar 23 de ani.
Considerată un Cehov feminin de pe plajele din Guanabara, Clarice Lispector va aborda un univers pe cât de simplu pe atât de complex, asumat şi totodată controversat pentru banalitatea lui: universul cotidian al femeii în diferite etape ale vieţii. Prozele sale scurte au fost publicate disparat timp de mai multe decenii şi reunite ulterior în două volume: Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, şi Fericire clandestină (ce adună povestirile din perioada 1971-1977). Benjamin Moser a scris un studiu despre integrala prozei scurte lispectoriene devenit prefaţă la ediţia tipărită de New Direction Books în 2015, publicată şi în Brazilia în 2016, de Editura Rocco, sub titlul Todos os contos. Traducerea în limba română de Anca Milu-Vaidesegan a apărut la Editura Humanitas Fiction în 2022.
Clarice Lispector observă cu acurateţe un cotidian ce nu-şi revendică excepţionalitatea în niciun moment, iar povestirile nu au un climax aşteptat. Scriitoarea descrie şi se descrie, nota autobiografică se insinuează insidios şi determină lectorul să răsfoiască filele biografiei sale, un destin marcat de drame: statutul de imigrant, orfană de mamă la 9 ani, integrată în medii diplomatice graţie căsătoriei sale cu un bărbat care i-a asigurat existenţa fără a fi nevoită să muncească, abandonând profesia de jurnalist pasionat de temele feministe. Arta ei are particularitatea de a ne trezi dorinţa de a o cunoaşte pe femeie; iar ea este o femeie care ne trezeşte dorinţa de a-i cunoaşte arta. Aceste volume de povestiri ne oferă o imagine a amândurora: un portret de neuitat, în şi prin intermediul artei sale, al acestei figuri extraordinare, în toată tragica ei maiestuozitate (p. 246), notează Benjamin Moser.
Volumul Fericire clandestină, asupra căruia ne vom opri, are un element de interes în plus faţă de volumul anterior: urmărind destinul până la ultima clipă (povestirea finală a integralei are titlul O zi mai puţin, iar laitmotivul este Mă îndoiesc că vine moartea. Moartea? (...) Dar după aceea. După aceea?), tentaţia este de a identifica elementele de biografie ale scriitoarei. Pasiunea pentru lectură este descrisă în povestirea de deschidere a volumului, care dă şi titlul: Fericire clandestină. În esenţă este forţa evocatoare a detaliilor, translarea adoraţiei pentru o carte dorită şi niciodată citită spre iubirea pasională: nu mai eram o fetiţă cu cartea: eram o femeie cu iubitul ei (p.10). Resturi de carnaval adună fragmente de imagini, sunete ambientale şi imaginea măştilor. Acestea din urmă motivează substratul emoţional al receptării cotidianului: frica de măşti, frică vitală şi necesară. Vrăjitul şi dezvrăjitul sunt coordonatele comportamentale care generează dualitatea sentimentelor, permanenta căutare a siguranţei de sine. Pare o perpetuă căutare, un balans între dehors şi dedans. Ceea ce face protagonista povestirii O sută de ani de iertare se plasează la graniţa între a vedea dincolo şi a trăi un prezent nedefinit, între a şti şi a descoperi. Orice încălcare a limitei de demarcaţie între bine şi rău, permis şi nepermis este motivată de o credinţă care salvează de la resimţirea vinei. Intrarea în zona nepermisă, atracţia necunoscutului devin teme recurente ale prozei sale scurte. O sută de ani de iertare este o poveste a interzisului care se motivează printr-o iertare ce anulează gestul ce încalcă normalitatea.
Povestirile scurte sunt detalii ale unei imagini pe care se grefează trăiri intense sub aceeaşi indecizie a gestului ce urmăreşte să genereze împăcarea cu sine: lăcusta-speranţă, păianjenul aducător de noroc au puterea să deschidă orizontul de aşteptare spre un destin împlinit. Din foarte puţin ca ansamblu ideatic, autoarea construieşte o lume tensionată de luarea unei decizii. Proza scurtă a scriitoarei Clarice Lispector este o parabolă poetică şi biografică.
Intimismul căruia i se dedică autoarea propune ca imagine centrală femeia şi întâmplările mărunte ale unui cotidian tern. Diferitele etape ale vieţii sunt definite prin viziunea feminină asupra acelei perioade, o introspecţie şi o prospecţie a unor universuri care par a se defini prin teoria realităţii alternative, prin conceptul de multivers şi posibilitatea existenţei în oglindă. De interes este proiecţia imaginii mamei în ochii copilului şi descrierea acestei imagini de către copilul de câteva luni. Este o citire în oglindă: ceea ce gândeşte copilul şi apare în text este, de fapt, ceea ce gândeşte mama că imaginează copilul. Este efectul Rosenthal, un fenomen psihologic în care aşteptările faţă de o persoană conduc la îmbunătăţirea performanţei individului într-un domeniu.
Ipostazele femeii sunt definite de minutele de iubire, care se consumă, ard, până se ajunge la singurătate, starea pură a depăşirii pragului spre o altă existenţă. Ceea ce propune Clarice Lispector este transferul dinspre sentimentele protagonistei povestirii spre mediul vizat: păsări, copii, plante. Este o dislocare din mediu (furatul trandafirului, integrarea în carnaval cu alt chip decât vârsta reală, sacrificarea păsării şi prepararea ei spre a se înfrupta cu voluptate, ca un ritual sacrificial şi o analiză a efectelor emoţionale care generează o nouă perspectivă asupra vieţii, o viaţă viitoare, o proiecţie dorită).
Iată oceanul, cea mai ininteligibilă formă nonumană existentă. Iată femeia, aici, în picioare, pe plajă, cea mai ininteligibilă fiinţă vie. Ca fiinţă omenească, şi-a pus într-o zi o întrebare despre sine însăşi, a devenit cea mai de neînţeles dintre fiinţele vii. Ea şi oceanul (Apele lumii, p. 37). Asta îi lipsise: oceanul înlăuntrul ei precum lichidul vâscos al unui bărbat. Acum este pe deplin egală sieşi. Stilul autoarei a şocat şi a generat curiozitatea descoperirii acelui intimism ce funcţionează ca un magnet spre descoperirea banalului, transformând astfel tensiunea discursului narativ într-o sugestie magnetică a banalului. Ca imagine simbolică, scriitoarea propune întruparea involuntară: Uneori, când văd o persoană pe care nu am mai văzut-o niciodată şi dacă am puţin timp să o studiez, mă întrupez în ea şi astfel fac un mare pas înainte ca s-o cunosc. Şi această intruziune într-o persoană (s.n.), oricare ar fi ea, nu se termină niciodată cu o acuzare: întrupându-mă în ea îi înţeleg motivele şi o iert. Trebuie să fiu atentă să nu mă întrupez într-o viaţă periculoasă şi atrăgătoare, din care cauză aş putea să nu-mi mai doresc să mă întorc la mine însămi (p. 40).
Se conturează astfel trei statusuri vizate de protagonista unei povestiri: asumarea unei vârste, alta decât cea posibil reală, ca experienţă a devenirii, transferul dinspre lumea femeii în lumea vegetalului, a păsărilor, ca experienţă inedită şi întruparea involuntară ca intruziune într-un labirint periculos şi atrăgător, ademenitor.
Aceste descrieri circumscrise intimismului o determină pe scriitoare să evite programat climaxul, o desfăşurare ascendentă a ideilor şi, dacă finalul pare a rămâne deschis, formulează fraza de încheiere, ca o cădere de cortină: ...se săturase să trăiască doar printre femei. Femei, femei, femei. Îşi alesese o prietenă drept confidentă. Îi spusese că nu mai suportă. Prietena a sfătuit-o:// Mortifică-ţi trupul. Este povestea călugăriţei Clara, care va alege să părăsească acest statut, să se cazeze la o pensiune de fete (loc simbolic intermediar) şi să se căsătorească. Final închis. Şi totuşi: Au avut patru copii, toţi băieţi, toţi cu părul bogat, amintind astfel de imaginea tinerei cu părul negru, bogat.
Dacă fazele intermediare ale vârstei femeii sunt într-un climat de indecizie, senectutea este marcată de sentimentul de a nu fi cunoscută, de a muri neştiută de nimeni. Ultima povestire a integralei este chiar finalul vieţii autoarei. Este invocat Morfeu, zeul grec al viselor, fiu al Somnului şi al Nopţii, care în vis lua forma omenească, avea aripi de fluture şi în mână frunze de mac, cu care atingea pleoapele muritorilor. O zi mai puţin propune această imagine frântă a unui destin al tinerei care se confundă cu trăirile unei octogenare şi care doreşte să doarmă spre a uita de anxietate şi ia somnifere. Va fi somnul lung cu o zi înainte de ziua de naştere, prag între lumi la împlinirea vârstei de 30 de ani.
Povestirile scurte ale scriitoarei Clarice Lispector sunt captivante, de un farmec periculos: Aveţi grijă cu Clarice. Asta nu este literatură. Este vrăjitorie spusese cu decenii în urmă un prieten al ei, avertizând astfel o cititoare pasionată de naraţiunile scriitoarei.
Opera ei aminteşte de întrebarea formulată de Virginia Woolf cu mult timp înainte ca brazilianca să se dedice intimismului şi feminismului: Cine ar putea măsura căldura şi violenţa inimii de poet când este captivă şi încâlcită într-un corp de femeie?. Răspunsul îl va da Clarice: Atât în pictură, cât şi în muzică şi literatură, de multe ori, ceea ce este numit abstract mi se pare doar figurativul unei realităţi mai delicate şi mai dificile, mai puţin vizibile cu ochiul liber. Este sugestia magnetică a banalului şi tentaţia de a descoperi existenţa în oglindă, o realitate alternativă.