Annie Ernaux a şocat lumea literară prin scrierea autobiografică în care refuză complicitatea cu sine. Romanele sale se constituie într-o memorialistică atipică, selectează acele momente sau întâmplări care, transcrise fără imixtiunea subiectivă generată, de obicei, de detaşarea în timp, au valoare de identificare a sinelui. Pentru această tehnică narativă, pentru autenticitatea scrierii autobiografice, a fost distinsă cu premiul Nobel pentru literatură în anul 2022. Explorarea marcată de evidenta emoţie a unui trecut, din care se recompune biograficul tulburat de pasiuni şi dorinţe, conduce la formula confesiunii spre a fi mai persuasiv subiectivă.

La Editura Pandora M a apărut în 2022 un volum care reuneşte două naraţiuni, dând astfel şi titlul volumului: Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei. Primul text a apărut în 1991. Confesiunea adolescentei a fost publicată când autoarea avea şaptezeci şi şase de ani, în 2016. Este un arc peste timp, o explorare a biograficului având aceeaşi temă a jurnalului recuperator al unor evenimente semnificative pentru înţelegerea complexului vinovăţiei.

Annie Ernaux se autodefineşte: „Am început să devin o fiinţă literară, cineva care vede lucrurile de parcă ar trebui scrise într-o zi”. Aşa se explică şi liantul biografic între romanele sale, o revenire cu insistenţă asupra propriilor trăiri redate fără tuşe care să deformeze emoţional rememorarea.

Pasiune simplă se încadrează cu uşurinţă în nota biograficului, cu o povestire asumată a unei pasiuni pentru un bărbat însurat. Complexul vinovăţiei este descris ca având suport propria dorinţă de a-l avea dincolo de statutul social, distanţe geografice şi diferenţă de trăire a pasiunii. Este „tăria dorinţei” pe care Annie Ernaux o aşază într-un creuzet al timpului care parcă încremeneşte. Este un prezent continuu alimentat de autoimaginea sa. Este însă un flux care alimentează cele două realităţi: cea imediată, a unui timp, şi cea recompusă din ceea ce îşi doreşte să fie: „Adesea, aveam impresia că trăiesc această pasiune aşa cum aş fi scris o carte: aceeaşi nevoie de a reuşi fiecare scenă, aceeaşi grijă pentru fiecare detaliu” (p. 15).

Scriitoarea este preocupată de „căutarea timpului pierdut”, captează secvenţa din memoria afectivă şi o aşază în cadrele unui timp al trăirii: „Acumulez doar semnele unei pasiuni, oscilând fără încetare între «întotdeauna» şi «într-o zi», ca şi cum intervalul acesta îmi va permite să ating realitatea acestei pasiuni (s.n.)” (p. 20). Din această dorinţă transpusă într-o pasiune fără viitor va scrie o povestire autobiografică, dezvăluind că astfel „A. m-a legat şi mai mult de lume” şi a redat în cuvinte „ceea ce mi-a adus existenţa sa, ea singură. Un fel de dar restituit” (p. 49). Pasiune simplă este uimitor de sinceră, nu are un discurs memorialistic antrenant, nu excelează în secvenţe simbolice, este o curgere lentă a unui timp interior spre găsirea unei realităţi care îi aduce numai complexul vinovăţiei. „Voiam să silesc prezentul să redevină trecutul deschis spre fericire”. Cum resimte timpul trecut, ce valoare are în prezent, care e limita între a-şi reaminti trecutul şi a ficţiona pe un subiect real, căruia îi dă valoarea acutizată a reluării lui din perspectiva unei experienţe triste? „Trăiesc încă în timpul pasiunii, dar timpul nu mai este continuu”.

Scriitura autobiograficului are un regim special: externalizarea ei ar presupune autocenzura sau punct final volumului. Prezentul continuu este prezentul personal, un prezent public. Spaţiul autobiograficului este personal, nu public, şi în dezvăluirea acestui spaţiu cu o sinceritate dezarmantă rezidă farmecul scrierilor celei ce are ca deviză refuzul complicităţii cu sine.

Arc peste timp, Confesiunea adolescentei va accentua acest complex al vinovăţiei, dintr-o altă perspectivă însă, a dorinţei unei fete care vrea să trăiască iubirea, dar nu obţine decât oprobiul comunităţii. Personajul la vârsta adolescenţei a fost personaj principal şi în al doilea roman al autoarei, Ce spun ei sau nimic. În timpul vacanţei de vară, descoperă dragostea şi constată distanţa care o separă de părinţii ei. Până la un punct, se aseamănă cu filmul Dans murdar (Dirty Dancing), doar că filmul este mai cunoscut decât romanul. Filmul datează din 1987, iar Annie Ernaux scrie al doilea roman al său cu zece ani mai devreme. Încă un argument că temele pot fi universale, tratarea lor amprentează stilul şi conferă valoare în timp. Ceea ce construieşte romanciera franceză este însă o operă în etape, care preia temele, le repune în discurs narativ, biograficul fiind evident, şi determină lectorul şi critica literară să le reconsidere în cheia operei complete.

Adolescenta din această confesiune este chiar autoarea. „Nu construiesc un personaj de ficţiune. Deconstruiesc fata care eram” (p.103). Recuperează prin povestirea unor detalii vârsta inocenţei, situaţiile de „prag”, de „trecere”. Explorează universul interior al protagonistei dintr-o privire „din afară”: constatativ, uneori deductiv. Încearcă reconstituirea unui an, 1958, anul primei experienţe sexuale, al schimbării de atitudine în faţa imprevizibilului.

Annie Ernaux are o suspiciune: „oare n-am vrut, în mod obscur, să scot la lumină acest moment al vieţii mele cu scopul de a experimenta limitele scrisului, de a împinge până la capăt linia de demarcaţie cu realitatea (merg până acolo încât mă gândesc că volumele mele anterioare sunt doar aproximări din acest punct de vedere). De asemenea, poate, să pun în joc figura scriitorului care mă trimite înapoi, să o distrug, înverşunându-mă să denunţ o impostură, de genul «nu sunt cea care mă credeţi» (...)” (p. 104). Despre întâmplările adolescenţei, despre trăirea dramatică a unor experienţe, Annie Ernaux va scrie şi în romanul său Evenimentul (2000). Timpul confesiunii este la fel de important ca şi spaţiul rememorării. Fotografiază camera în care a avut experienţa tristă a primei iubiri, a primei dorinţe sexuale, pentru că: „Această cameră este realitatea care rezistă. Ca să-i redau existenţa, nu am altă cale decât să o epuizez prin cuvinte” (p. 132).

Complexul ruşinii, tema principală a povestirii, rezidă în asumarea proiecţiei imaginii personale în mediile în care va trăi. Este o „afirmare orgolioasă a voinţei”, este şi în această povestire autobiografică refuzul complicităţii cu sine, un fel de voinţă nefericită, dar asumată. Căutarea dublului este o subtemă uşor de identificat: cealaltă fată, dominată de vinovăţia dorinţei, şi cealaltă fată, proiecţie ideală pentru a-l seduce pe bărbatul H.

Intelectual rafinat, Annie Ernaux va face trimitere la opera Al doilea sex de Simone de Beauvoir, la somaţia de pe ultima pagină: „Credeam că ea (femeia) are de ales între afirmarea transcendenţei şi alienarea ei ca obiect”. Alege să fie liberă. Dar comportamentul ei este în permanenţă într-o situaţie ipocrită. Este efectul complexului ruşinii. Autoarea apelează la tehnica alternanţei vocilor, la persona a III-a, „ea ar fi dorit să rămână adolescentă” şi la persoana I, indiciu al autobiograficului.

Confesiunea sau jurnalul trist semnifică, în viziunea autoarei, modalitatea de a se reîntoarce la locurile copilăriei şi ale adolescenţei pentru a-şi dovedi că nu mai este fata din 1958, ci domnişoara de la universitate. Este o terapie de vindecare a complexului vinovăţiei din perspectiva experienţei asumate. Este un joc al identităţii. Evidenţiază, astfel, trei ipostaze ale sinelui: portretul autobiografic, memoria subiectivă (selecţia reminiscenţelor de amintire şi ajustarea lor printr-o viziune care motivează la distanţă evenimentele) şi autoficţiunea refuzată (autenticitatea faţă de propriile trăiri). Este o reuşită recuperare a trăirilor aşa cum simţea în acel trecut devenit prezent continuu. „Sunt propria etnologă”, a afirmat autoarea. Şi a simţit nevoia să facă acest demers pentru că: „Absenţa sensului evenimentului trăit în momentul în care îl trăim este cea care înmulţeşte posibilităţile de a scrie” (p. 205).

Efectul la distanţă al acestor episoade filtrate emoţional, dar incredibil de obiectiv, naturalist, pot genera o „prăpastie” între realitatea a ceea ce se întâmplă şi irealitatea ciudată „în care se înfăşoară, după trecerea anilor, ceea ce s-a întâmplat”.

Annie Ernaux a primit Premiul Nobel pentru literatură pentru „curajul şi luciditatea clinică cu care descoperă rădăcinile, înstrăinările şi constrângerile colective ale memoriei personale”. Ea îşi oferă scrierea autobiografică spre înţelegerea unei lumi ascunse într-un univers al adolescenţei marcat de complexul ruşinii, de care se detaşează prin refuzul complicităţii cu sine.