Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un vârtej existenţial – singurătatea senectuţii

        de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Povestirea lui Mario Vargas Llosa Vânturile, publicată în octombrie 2012 în revista Letras Libres, apare în traducere în limba română în 2023 la Editura Humanitas Fiction, cu o prefaţă de Mircea Mihăeş. Ceea ce surprinde de la debutul naraţiunii este categoria distopiilor, a viziunilor negre despre viitor, în care se încadrează şi dorinţa lectorului de a decoda titlul ca o metaforă, vânturile vieţii, şi nu flatulenţele, cum explicit apare în text. Este un mod de a şoca şi de a derula un eseu, un discurs politico-moral, o analiză psihologică de un naturalism surprinzător. Protagonistul povestirii este un alter ego al scriitorului, este o proiecţie într-un viitor apropiat descris în cheie catastrofică. Tema este prezentă în creaţia scriitorului peruan, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură în anul 2010. Arme şi utopii şi Războiul sfârşitului lumii sunt doar două repere din opera sa în această direcţie tematică. Iar dialogul singurătăţilor şi al povestitorului conduc spre Povestaşul (2020) sau Conversaţie la Catedrală (2021), revendicându-se toate din Călătoria spre ficţiune (2012).

Personajul este o ipostază ficţională a autorului foarte aproape de text-confesiune. În 2020, când Mario Vargas Llosa finaliza povestirea, la mijlocul lui decembrie, avea optzeci şi patru de ani. Acţiunea este proiectată în 2036, un timp nu prea îndepărtat pentru a fi credibile aserţiunile sale despre degradarea culturii prin apelarea la noile tehnologii. La începutul anilor 2000 scrisese Note despre moartea culturii, iar prin actuala povestire descrie frust procesul degradării şi instalarea sentimentului de derută axiologică până la pierderea identităţii, a conştiinţei de sine. Această ego-scriere, în egală măsură distopie, este şi un eseu profund despre moartea fizică (parcursul degradării până la senzaţia de silă de sine) şi moartea culturii prin intervenţia noilor tehnologii care determină scrierea cu ajutorul inteligenţei artificiale. Graniţa dintre cele două lumi este încălcată printr-un procedeu narativ des uzitat, pierderea memoriei pentru scurt timp şi revenirea la întunecata realitate numai pentru a muri cu adevărat.

Mario Vargas Llosa declară c㠄singurul romancier în viaţ㔠este computerul, iar viaţa fără biblioteci este viaţa fără suflet. Povestirea deschide două paliere de receptare, unul al lumii reale, marcate de senectute şi decrepitudine fizică, şi un al doilea palier al pierderii valorilor culturale din cauza noilor experimente depersonalizante. Este o elegie a vieţii şi a rememorării, ceea ce se produce ca reflex al şocului instalării amneziei într-o secundă şi care durează o zi, timp suficient pentru a trece din registrul reziduurilor de amintire în cel al clipei actuale tot ceea ce înseamnă singurătatea intelectualului. Condiţia umană a povestitorului este o partitură îngrijorătoare a singurătăţii dublate de boala fizică. Singurul element care leagă cele două lumi, cea ştiută şi cea reamintită, este prietenul Osorio. „Mlaştina asta năclăită care e memoria mea îmi spune (că îl cunosc) doar de-acum douăzeci sau treizeci de ani”. Este un dialog în oglindă între cei doi, povestitorul, îngrijorat de viitorul culturii care va fi înlocuită de holograme sau sculpturi olfactive, şi Osorio, care nu are nicio nostalgie după anii de odinioară. Viaţa bătrânului se restrânge până la a trăi într-o cămăruţă cu baie, chinuit de boală şi pierderea valorilor în care a crezut. Libertatea atât de visată mai ales de tineri creeaz㠄o lume de sclavi mulţumiţi şi supuşi”.

Scriitorul apelează la tehnica narării „în acoladă”, reluarea secvenţelor deja narate, cu sincope sau detalii tuşate. Este un circuit al amintirilor prin pierderea bruscă a memoriei şi păstrarea acelora care au avut impact prin intensitatea emoţională: dragostea pentru Carmencita, pasiunea pentru cărţi. Este un proces trifazic: degradarea fizică, degradarea emoţională şi degradarea intelectuală, sfârşind prin decrepitudinea fizică.

Povestirea Vânturile este o analiză rece a ceea ce au însemnat cândva valorile culturale şi ce înseamnă azi libertatea creaţiei care tinde spre exhibiţionism, experimente cu tentă sexuală sau exprimarea senzaţiei dată de olfactiv şi vizual înspre pestilenţial. Degradare, urâţenie, putrefacţie, tot ce urâtul în artă a devenit urât expres, golit de semnificaţii estetice. Nu este grotescul din opera lui Goya, este urâtul putrefacţiei până la imaginea finală a arderii corpului defunctului invadat de viermi şi păstrarea pe retină a culorilor incendierii ca ultim reper vizual al unei lumi care este damnată să sfârşească aşa, urât, pestilenţial.

Mario Vargas Llosa conduce excursul spre întrebări radicale. Ce reţinem din ce am memorat, am depozitat? Ce rămâne ca valoare spre ierarhizare sub presiunea formelor numite culturale astăzi? Ce este înşelător – esteticul care oferă emoţia artistică sau imaginea de acum a unei lumi privită prin culoarul descompunerii fizice şi morale? „Vânturile” nu sunt numai flatulaţiile pe care bătrânul nu le mai disimulează, ci sunt vertijurile amintirilor care nu-şi mai găsesc culoar de sedimentare spre o arhivare benefică. Senectutea consumă imagini şi emoţii, ceea ce ai depozitat. Tinerii de astăzi nu mai depozitează, pentru că nu vor şi nici nu pot să facă selecţia valorică. Ei se vor „descompune” fizic şi moral înainte de senectute. Moartea nu este o imagine elocventă pentru senectute. Moartea sub forma laissez-faire e un sentiment permanent.

Ceea ce propune anul 2036 regăsim la Jorge Eduardo Eielson, cel care concepuse cu 80 de ani înainte „sculpturi imaginare”. „Sculpturi pentru simţul olfactiv”, creaţia unui tânăr care îşi asociase lucrările cu un text tradus din Beaudelaire despre valoarea artistică a mirosurilor, despre „sensul metafizic” al mirosurilor excrementelor, vor genera reacţia naratorului: „Nu mi-am imaginat niciodată că metafizica miroase a vânturi” şi a adăugat: „Mi-e de-ajuns cu ale mele” (p. 71). Teatrul şi opera sunt astăzi „un spectacol multimedia comentat”, ceea ce şi noi constatăm, plus că au şi o priză mare la public, ca orice experiment care manipulează emoţiile. Iar lumea hologramelor „ne-a dat tuturor senzaţia că intraserăm într-o lume onirică, trăind într-un poem suprarealist, încredinţându-ne că miraculosul cotidian există, nu ştiu cum să-l numesc, o lume în care e greu să distingi frontierele între realitate, personajele în carne şi oase şi dublurile lor, marionetele acelea create de iluzia tehnologic㔠(p. 76).

Finalul pledoariei lui Mario Vargas Llosa poate fi argumentul lui Osorio: „trăim într-o lume în care ceea ce înainte numeam artă, literatură, cultură, nu mai e opera fanteziei şi a măiestriei mâinilor unor creatori individuali, ci a laboratoarelor, atelierelor şi fabricilor. Adică, a blestematelor de maşinuţe. (Sunt oare luddit? Poate că sunt)” (p. 77). La antipod se plaseaz㠄dezechilibraţii” adepţi ai lenei, ai refuzului întrebărilor existenţiale, ai artei realizate de AI.

Ecoul final este însă o reflecţie gravă asupra condiţiei umane: pierderea memoriei o zi înseamnă o zi pierdută? Răspunsul generează angoasa: „simţisem moartea mai aproape, dar nu fusese o pierdere de vreme”, ci doar resimţirea spaimei morţii văzând degradarea proprie fizică şi morală a vârstei senectuţii.

Povestitorul şi Osorio, alter ego-ul său, sunt ipostaze ale vocii interioare a scriitorului. Se conturează astfel „odiseea amnezică”, aşa cum a definit prefaţatorul Mircea Mihăeş volumul tradus în limba română.

Mario Vargas Llosa rămâne consecvent crezului său literar, arta trebuie să producă emoţia artistică, să individualizeze şi să proiecteze universuri de idei şi sentimente. AI rămâne un experiment, iar producţiile sunt amputate emoţional, ceea ce diferenţiază creaţia de exerciţiul tehnologic.

Povestirea Vânturile rămâne un copleşitor text despre condiţia umană proiectată într-un viitor al destructurării ierarhiei valorilor umane, supusă imixtiunii noilor tehnologii în destinul creaţiei, chiar dacă naraţiunea este o evidentă distopie, descrierea unei duble tragedii, a fiinţei umane şi a modernităţii. Este un tablou hiperrealist ce reuneşte speranţele şi angoasele aflate la graniţa dintre real şi coşmar, oniricul salvând poate perspectiva unei viziuni negre despre un viitor macabru.

Nr. 08 / 2023
Cărţi primite la redacţie

In memoriam Virgil Stanciu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cunoaştere fără învăţătură
de Gabriel Coşoveanu

Fleur de Guinée
de Cătălin Pavel

Motăneasca însoţire

Solitar de duminică (3)
de Gheorghe Grigurcu

Concursuri şi crime bolşevice
de Nicolae Prelipceanu

Această carte este, deci, o triplă biografie încrucişat㠖 Charles, Camilla şi Diana –, care nu a mai existat până acum
de Jean Des Cars

Despre Paris şi restul lumii (cu multe scene româneşti)
de Mihai Ghiţulescu

Rockul, o plăcere vampirică
de Dumitru Ungureanu

Dincolo de rama tabloului
de Gela Enea

Exilul literar românesc, între popularizare şi cercetarea propriu-zisă
de Silviu Gongonea

Spinoasa problemă a kitschului: „disjuncţii culturale” şi repere critice
de Gabriel Nedelea

Dantela poeziei vizionare
de Gabriela Gheorghişor

Anul Monica Lovinescu – Marea Doamnă a Exilului Românesc
de Cristian Pătrăşconiu

Dacă acest Duh al lui Dumnezeu ar funcţiona şi ar fi pus la locul care i se cuvine, între oameni nu ar mai exista războaie
de Marian Zidaru

Circul, o lume în oraş
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Un poet eclectic: Julien Caragea
de Florian Copcea

Un demers necesar pentru întregirea culturii române
de Mihaela Albu

Adevărul în doi al ambiguităţii iubirii
de Ilona Duţă

Un debut ca o lebădă
de Daniela Micu

Poezie
de Liviu Georgescu

FITS 2023: miracol, teatru şi dans în vremea războiului
de Daniela Firescu

Magia poveştii
de Viorica Gligor

Un vârtej existenţial – singurătatea senectuţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Clara citeşte Proust
de Stéphane Carlier

Inferno 2.0
de Erwin Kessler

© 2007 Revista Ramuri