Volumul Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung al lui Fredrik Backman are o precizare care conduce, ab initio, la lecturarea textului cu atenţia descoperirii unei structuri specifice: o nuvelă. Acest detaliu de copertă se dovedeşte a fi un mod de ancorare într-un spaţiu narativ redus ca dimensiuni, dar dens în semnificaţii ale termenilor-cheie: drumul este în esenţă o incursiune în amintirile unui bunic, are un singur sens pentru bătrân, spre interioritatea unor trăiri. Este un drum spre casă, adică spre universul familial, singurul care mai contează, la graniţa cu trecerea Apelor Styxului, este din ce în ce mai greu să fie parcurs, să fie reactivate reminiscenţele de amintire, cu un dublu scop: prin reamintire mai trăieşte o dată acele momente de bucurie şi iubire pură pentru fiecare membru al familiei, pivotul fiind iubirea de la prima vedere pentru soţia sa, şi transferarea acestor secvenţe de viaţă spre nepotul său, un copil avid de a şti de ce bunicul are o mare grijă, aceea de a-i povesti trecutul său.
Este o primă lansare într-un univers emoţional cu toate resorturile de reactivare a acelor momente care au o importanţă pentru fundamentarea amintirii. Pentru că nu orice întâmplare a vieţii devine semnificativă în registrul amintirilor, ci aceea care devine suport al trăirii ulterioare a vieţii alături de cineva. Amintirile singurătăţii sunt atât de triste încât cenuşiul existenţei, de neremarcat poate la momentul trăirii prime, devine dezolant, chiar depresiv odată cu trecerea anilor. Când starea psihică se deteriorează prin instalarea uitării, clinic având un nume pe care ne ferim a-l aminti, atunci pericolul pierderii memoriei devine iminent.
Volumul cuprinde două texte, unul al cărui titlu va da şi titlul, Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung, şi un al doilea, Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău. Ambele texte sunt sub aceeaşi egidă a transpunerii estetice: angoasa produsă de o boală sau un regret profund, ambele de nevindecat decât prin trecerea într-o altă lume. Este o sarcină negativă, care trebuie asumată şi gestionată emoţional.
Este o încercare timidă de a da piept cu toată angoasa că, uneori, cele mai strălucite minţi din viaţa noastră ne părăsesc, iar noi, cei rămaşi, trebuie să trăim cu dorul după cineva care e încă aici precizează Fredrik Backman. Aceasta este cheia naraţiunilor sale, nu epuizarea prin povestire, într-o succesiune logică sau alternativă ca timp al trăirii, al spaimei de pierdere a identităţii unei vieţi definite prin amintiri semnificative, ci sentimentul de dor după cineva care e încă aici. Prezenţa fizică fără memorie este o povară asumată de cei rămaşi şi un proces dureros pentru cel care simte degradarea şi supravieţuieşte cu spaima că dimineaţă drumul reîntoarcerii în trecut prin amintiri e tot mai lung. Acest sentiment este o permanenţă în textele lui Fredrik Backman, care este unul dintre cei mai populari scriitori suedezi contemporani, cărţile sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi. Încă de la debut a cunoscut o recunoaştere internaţională, romanul Un bărbat pe nume Ove a fost ecranizat, iar producţia cinematografică a fost nominalizată la Oscar pentru Cel mai bun film străin (2016) şi a fost desemnat drept Cea mai bună comedie a anului la Premiile Academiei Europene de Film din 2016. Titlurile următoarelor volume indică spectrul psihologic în care include fiecare naraţiune, ca un fundal recognoscibil pentru arta sa narativă: Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău, Britt-Marie a fost aici, Oameni anxioşi, Scandalul, Noi contra voastră, Învingătorii.
Partea cea mai proastă cu bătrâneţea e că nu-ţi mai vin idei noi. Cum să-mi pierd fantezia? Gândul e răvăşitor, pentru mine imaginaţia e totul. (...) Lumile interioare mi-au salvat viaţa scrie Fredrik Backman într-un fel de cuvânt înainte la volumul Şi-n fiecare dimineaţă drumul spre casă e tot mai lung. Astfel conturează încă o idee care provoacă starea anxioasă: nu doar că pierzi amintirile, pierzi drumul spre casă la propriu şi la figurat, dar, mai grav, pierzi capacitatea de a imagina lumi noi, de a avea idei, deci perspectiva proiectivă. Pericolul este de a uita cine eşti, asistând dureros şi conştient până la un punct la acest proces de degradare. Cu aceste teme care produc îngrijorare oricui la o anume vârstă sau anticipând vârsta, succesul naraţiunilor sale este scontat.
Fredrik Backman are o capacitate specială în a formula idei simple, în aparenţă, dar cu miză mare: Cum să-i explic c-o să-l părăsesc înainte să mor? (p. 23) se întreabă gândindu-se la dialogul cu nepotul său de opt ani. Pierderea memoriei din punct de vedere emoţional este un labirint al căutării amintirilor. Toate în jur îşi reduc dimensiunile: piaţa e mai mică, orizontul se îngustează. Imaginea-cadru, de referinţă ca simbol pentru întreaga nuvelă, este banca pe care stau cei doi, zambilele din jur (de Crăciun!), cioburi de sticlă şi chei aruncate la întâmplare, delimitând spaţiul personal al grupului statuar. Banca starea reflexivă indusă de inchietudine, zambilele indiferent de timpul specific al florii, doar timpul tău contează, cioburi amintiri sparte, recompunerea lor nu va reda dimensiunea reală, ci lipituri şi astfel conştientizezi boala, cheile risipite întrebări care nu primesc răspuns afectiv.
Scriitorul pigmentează povestirea lineară cu aforisme, la care lectorul se întoarce pentru a configura profilul personajului ajuns în pragul angoasei: Cine se grăbeşte să trăiască, se grăbeşte să moară (p. 39); singura dată când eşuăm e când renunţăm să mai încercăm (p. 40). Autorul catalizează o întrebare în subsidiar: în ce ritm se alimentează amintirile? Şi cât durează să le reactivezi? Apogeul uitării este însă o dureroasă actualizare a stării de anxietate: Când uiţi un om, uiţi că l-ai uitat?// Nu, uneori mi-aduc aminte că am uitat. E cea mai urâtă uitare. E ca şi cum ai fi prins într-o furtună. Mă chinui să-mi aduc aminte mai bine, mă forţez de se zgâlţâie toată piaţa asta (p. 57).
Scriitorul exersează o alternanţă între acum şi atunci într-un gest disperat de a recupera amintirile până nu se estompează. Este o luptă interioară cu timpul trecut şi cu viitorul incert al memoriei afective. Rolul dialogului real sau imaginar este de transfer de amintiri, un lanţ al comunicării dincolo de vârstă.
Este o carte emoţionantă despre pericolul de a supravieţui fără memorie. Este despre frică, iubire şi despre cum acestea sunt, aproape întotdeauna, strâns legate. Dar, mai mult decât orice, povestea asta este despre timp (pp. 8-10).
Finalul cărţii găzduieşte povestirea Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău. Este un alt dialog, de această dată între trei femei, bunica Elsei, mama Elsei şi tânăra care va tezauriza poveştile de viaţă ale acestor femei, cu vicisitudinile generate de pasiunea de medic, de plecările repetate şi lăsarea copilei în grija altora. Dacă prima nuvelă este despre un timp recuperat cu durere pentru a salva de la uitare, povestirea aceasta este despre terapia vindecării amintirilor prin disecarea peste timp a reacţiilor emoţionale din trecut. Este o clepsidră răsturnată cu ajutorul aceluiaşi scripet: dialogul intergeneraţionist. Timpul pare încremenit. Iar scriitorul produce narativ răsturnarea temporală, asumarea unui trecut şi trăirea acestuia într-un timp nefiresc. Efectul este starea de stranietate, afectarea memoriei prin trăirea acutizată a unor amintiri proprii sau prin povestire despre un trecut viciat de singurătate.
Fredrik Backman propune o tipologie a tristeţii şi o tipologie a singurătăţii ce pot fi descoperite prin incitarea la exteriorizarea sentimentelor şi actualizarea amintirilor ca mod de a trăi încă o dată viaţa. Efectul lecturării acestor naraţiuni este că exprimarea afectului acţionează sugestiv, iar afectele diferenţiate sunt potenţate de dialog şi creează o atmosferă estetică binefăcătoare.