Romanul Astfel de lucruri mărunte al scriitoarei irlandeze Claire Keegan este un argument al impactului major pe care îl are o temă de actualitate: criza identităţii. Apariţia acestui roman a fost un succes literar obţinând premii prestigioase, precum Orwell Prize For Political Fiction, nominalizat la　Booker Prize 2022　şiDublin Literary Award 2023. Autoarea a excelat în scrierea povestirilor de mici dimensiuni, ceea ce i-a permis să alcătuiască o antologie, Antartica (1999), câştigătoare a distincţiilor Rooney Prize for Irish Literature şi William Trevor Prize. De notorietate a devenit şi nuvela Foster, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlu The Quiet Girl.

Romanul Astfel de lucruri mărunte plasează acţiunea într-un spaţiu marcat de incertitudine şi de căutarea identităţii, un spaţiu amprentat negativ, dar cu dorinţa de a găsi drumul eliberării de tensiunile interioare. Prima instanţă este cea emoţional-pozitivă, cu sensul de salvare a unor destine: Mama-şi-copilul este finanţată de guvernul irlandez şi administrată de călugăriţe catolice. Aici erau trimise să nască femeile necăsătorite pentru a ascunde un episod al vieţii lor.A doua instituţie este reprezentată de Spălătoriile Magdalene. Acestea erau administrate de ordine catolice şi aveau ca obiectiv adăpostirea femeilor cu un trecut amendat de comunitate. Prima a apărut la jumătatea secolului al XX-lea, a doua a funcţionat din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea. Este un arc peste timp, este o reducţie simbolică a acestor spaţii, în care tinerele încercau să consume emoţional o dramă personală, ajungând însă a trăi o altă dramă, cea a plasării în zona înrobirii, a claustrării şi a înjosirii.

Furlong este personajul cheie al acestui roman, cu statutul de „nimic”, refuzat de societate, protejat de patroana la care lucra mama sa de la 16 ani, fiind stigmatizată de comunitate. De la acceptare la protecţie, de la susţinere în devenirea sa la păstrarea secretului „cine e tatăl său” se conturează traseele narative ale unei trame cu trimitere în zona salvării de la oprobiul comunităţii. Doamna Wilson este cea care îi va deschide drumul spre normalitate, de la accesul în bibliotecă la grija pentru devenirea sa.

Povestea-i de viaţă propune o privire comparativă: mama sa a avut norocul de a fi protejată atunci când a rămas însărcinată la 16 ani, fetele de la mănăstirea unde Furlong ducea lemne poartă stigmatul vinovăţiei prin chiar adăpostirea în mănăstire.

Viaţa protagonistului se derulează la limita modestiei, a traiului minimal, dar comparat mereu cu al celor care trăiesc mai rău. De aici stereotipia gesturilor mărunte, cotidiene, care au imprimat un ritm constant, fără evenimente ale vieţii familiei lui. Nenorocirile (moartea mamei sale este doar un exemplu) sunt consemnate în acelaşi registru al implacabilului, al neevitabilului, al acceptării fără reacţii emoţionale sinoidale. „Cum ar fi viaţa, dacă ar avea timp să gândească?” Gesturile obişnuite, repetitive conferă atmosferei o imagine care nu se schimbă, este previzibilă, de aici aparenta monotonie a „lucrurilor mărunte”. Dar arta insinuării că dincolo de aparenţe trebuie să apară evenimentul care să schimbe mersul destinului generează nerăbdarea lectorului spre a afla noul, altfel s-ar instala monotonia. Din „astfel de lucruri mărunte”, ca într-un caleidoscop, Claire Keegan compune secvenţe ilustrative ale unor vieţi în derivă sau aflate într-un cerc al obişnuitului. Singura întrebare formulată fără echivoc este: „Unde se află tatăl său?”. Din aceasta derivă un univers de întrebări, incertitudini, supoziţii care ţes o pânză de păianjen în jurul propriei vieţi. Personajul încearcă o reevaluare a evenimentelor vieţii sale pentru a înţelege gesturile celor din jur, pentru a afla raţiunile acţiunii aparent dezinteresate ale familiei care s-a oferit să îi acorde mamei lui şansa de a-şi continua viaţa dincolo de repudierea comunităţii pentru că a devenit mamă la 16 ani şi nu are un soţ care să-şi asume paternitatea copilului. Concluzia este că poţi să depăşeşti greutăţile vieţii, dar nu poţi să te detaşezi de greutatea înscrisului de pe certificatul de naştere: tatăl – necunoscut. Acest detaliu este nucleul incendiar al unui „vulcan” emoţional, de la care se aşteaptă evoluţia tramei.

Discursul narativ încearcă o recuperare treptată a unui trecut neelucidat sub impulsul mirosurilor şi al imaginilor din copilărie, o replică la tehnica lui Marcel Proust: madlenei îi ia locul „mirosul de lămâie care îl transpusese înapoi în timp la mama sa, la vremea de atunci a Crăciunului” (p. 29).

Un singur loc reuneşte valenţele unuia în care se regăsesc imaginile demonice ale unui spaţiu altfel religios: „Maicile de la Bunul Păstor, responsabile cu mănăstirea, ţineau acolo o şcoală de instruire pentru fete, unde le ofereau educaţia de bază. [...] Se mai zvonea şi altceva despre locul acela. Unii spuneau că [...] erau fete cu caracter îndoielnic care îşi petreceau timpul acolo fiind reformate, făceau penitenţă spălând petele de pe rufele murdare. [...] Alţii jurau că locul nu era cu nimic mai bun decât un adăpost Mama-şi-copilul, unde fetele de rând, nemăritate, se ascundeau după ce născuseră [...] că maicile făceau bani buni din plasarea copiilor în străinătate, că înjghebaseră o adevărată industrie din asta” (pp. 40-41).

Romanul nu are multe pagini, istorioara pare să treneze, dar scriitoarea irlandeză creează un crescendo dintr-o imagine cumulată: este sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului, deci naşterea unui copil, dar personajul principal, un adult la vârsta multor întrebări, urcă un drum, Drumul Golgotei, cu acea cruce nevăzută, dar ştiută de toţi, a copilului fără tată. Este o simbioză a celor două drumuri, Drumul Magilor şi Drumul Crucii, care dă valoare textului.

Furlong se întreba: „dacă avea vreun rost să trăieşti fără să ajuţi şi să fii ajutat” (p. 96). Este şi sentimentul profund care îl salvează de la o tristeţe iremediabilă. Enumeră lucrurile simple pe care le-a făcut doamna Wilson, cea care a salvat-o pe tânăra de 16 ani cu un copil în braţe. Fără ajutorul ei, mama sa ar fi ajuns în acel loc „şi numai Dumnezeu ştie ce i s-ar fi putut întâmpla lui, ce s-ar fi ales de el”. Gesturi şi lucruri simple care stau la fundamentarea unei credinţe în valoarea acestora peste timp. „Urcând strada spre propria sa uşă, cu fata desculţă şi cutia de pantofi, frica aproape că îi copleşi orice alt sentiment, dar în inima lui nesăbuită nu doar că speră, ci crezu, pe bună dreptate, că aveau să se descurce” (p. 97).

Sunt câteva imagini-simbol care rezistă la finalul lecturii: plecarea de acasă în seara de Crăciun spre o mănăstire unde erau adăpostite femei părăsite, urgisite, care urmau să nască (asemeni Fecioarei Maria, care îşi salvează pruncul), urcarea dealului până la mănăstire, un drum iniţiatic necesar pentru a găsi curajul de a o elibera pe tânăra fată, similitudinile cu destinul mamei sale care, ajutată, a putut să fie integrată comunităţii.

Romanul este scris în registrul psihologicului, o scriitură densă, cu multiple trimiteri în registrul memorialistic, de recuperare a unui trecut nefast, dar tocmai aflarea lui salvează protagonistul de la chinurile produse de întrebări fără răspuns. Bill Furlong este personajul cheie, personajul colectiv este însă personajul principal. Dincolo de banalitatea faptelor, de „astfel de lucruri mărunte”, se află un întreg univers de datini şi obiceiuri ale locului, de gesturi care denotă o mentalitate bine fixată în conştiinţa membrilor acestei comunităţii care nu se evidenţiază prin niciun element de excepţionalitate, cum şi-ar fi dorit cititorul, ca balans al naraţiunii. Contrapunctul îl creează acest loc al mănăstirii cu semnificaţii dintre cele mai înfricoşătoare, de la sclavia tinerelor mame la vinderea pruncilor şi instalarea sentimentului de înstrăinare şi inutilitate al mamelor private de dragostea copiilor lor. Situaţiile-limită apar ca „lucruri mărunte”, liant între gestul individual de generozitate şi indiferenţa colectivă, apogeul atingându-l actele reprobabile ale maicilor din mănăstirea ce ar fi trebuit să fie loc al vindecării sufletului, nu al chinuirii trupului.

Romanul se plasează la graniţa dintre ficţiune şi documentar. Într-o notă de final autoarea consemnează că în „Raportul Comisiei pentru adăposturile Mama-şi-copilul s-a făcut precizarea că în doar optsprezece din instituţiile investigate au murit nouă mii de copii” (p. 99). Salvarea propriei mame prin salvarea copilei căreia i se prezisese un destin marcat de vicisitudini este ideea-pivot a naraţiunii şi un leitmotiv al scriiturii, pentru că, la relecturare, romanul pare a avea alte semnificaţii ale „lucrurilor mărunte” care păreau anodine la prima citire. Dar viaţa este făcută din lucruri mărunte, ne aminteşte scriitoarea irlandeză, în spatele cărora se deschide un univers de întrebări despre destin şi predestinare.

Astfel de lucruri mărunte, romanul scriitoarei Claire Keegan, este o neliniştitoare poveste despre cum receptăm linearitatea vieţii cotidiene şi cum ar trebui valorizate gesturile care dau identitate unui timp şi unui destin.