| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Explorarea lirică a identităţiide Gabriela PăsărinIrene Solŕ este scriitoarea catalană care a primit recunoaşterea critică pentru creaţiile sale literare de la debut, urmând un drum ascendent, surprinzător. Licenţiată în Belle Arte la Universitatea din capitala Cataloniei, cu un master în literatură, cinema şi cultură vizuală la Universitatea din Sussex, va scrie în manieră vizual-metaforică, distingându-se astfel în galeria scriitorilor tineri. Experienţele în arte frumoase şi în tehnica artelor vizuale îi vor determina stilul narativ şi compoziţia poetică a creaţiilor. Volumul de debut a fost unul de versuri Bčstia (2021), pentru care a primit Premiul Amaseun Oller. Primul său roman, Els dics (Digurile, 2018), va avea acelaşi succes, primind Premiul Documentar acordat tinerilor sub 35 ani, confirmând valoarea estetică. Cele mai multe premii le va obţine însă romanul Eu cânt şi muntele dansează (2019), cel mai prestigios fiind Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020. Recentul roman, din 2023, El vaig donar ulls i vas mirar les tenebres (Ţi-am dat ochii şi ai privit tenebrele), s-a dovedit a fi un argument cert al evoluţiei sale estetice, considerat un mozaic de jovialitate, umor, lumină plină de viaţă şi, în acelaşi timp, un joc escatologic, o farsă carnavalescă... trepidantă, marcată de o magnetică cutezanţă lirică (El Pais). Romanul Eu cânt şi muntele dansează cumulează experienţele artistice validate deja: picturalul generat de pasiunea pentru belle-arte, metafora sugestivă, la limita cu miraculosul, profesată în volumul de versuri de debut, şi convingerea că lumea este un melanj între o actualitate cenuşie cu evenimente la graniţa cu tragedia individuală sau comunitară şi o atmosferă fantastică produsă cu măiestrie din descrieri de natură, ce amintesc deopotrivă de fantasticul definit de Roger Caillois şi de suprarealismul unui discurs ce incintă atenţia receptorului. Structurat în patru capitole, romanul îşi etalează compoziţia alternând vocile confesive umane şi non-umane, ceea ce conferă un dinamism al atmosferei stranii cu note de tragism. Este o explorare lirică a identităţii, lectorul dorindu-şi să plaseze personajele confesoare într-un tablou al unei lumi izolate în munţi. Ceea ce surprinde şi creează şi nota de complexitate a receptării este ştergerea treptată a graniţei temporale, rezultând un vitraliu compus dintr-un trecut şi un prezent, cu o trecere în prim-plan a unor evenimente care au marcat familiile şi care nu au răzbătut dincolo de climatul familial. De aceea este necesară repovestirea acestora în cheia concluziei tragice şi a unei implicite complicităţi cu ceea ce ar fi trebuit să fie doar istorie trecută. Irene Solŕ lasă stilul liber să cucerească substratul semnificaţiilor, cele patru capitole devenind un tetraevangheliar al unei lumi departe de lume, în care munţii păstrează poveşti de viaţă şi tezaurizează amintiri despre trăiri incandescente în liniştea melancolică a unui loc fantastic. Vocea narativă se suprapune cu cea a personajului principal al capitolului, confesiunii i se contrapune descrierea detaliilor unor acte pactul cu diavolul sau destinul unor vrăjitoare, reproducerea textelor unor blesteme şi împlinirea lor conform cu mentalitatea tradiţională. Trâmbiţele morţii sunt dominante prin procesul de identificare, definind nota de ansamblu a romanului: Pălăria mea e pălăria noastră, a tuturor. Carnea uneia e carnea noastră, a tuturor. Întunericul. Da, întunericul. Ca o îmbrăţişare. Îmbietor. Ocrotitor. Primitor. Ca o cădere. Incipientă. Pământul. Ca o plapumă, ca o mamă. Negru. Umed. Noi toate suntem aici mame. Toate suntem surori. Mătuşi. Verişoare. Şi apoi vine ploaia. Ne-aducem aminte de ploaie. Ne-o amintim pe piele, pe pălăria negricioasă a celor care o primeau. [ ] Şi o beam. O beam cu trâmbiţele elastice pe care le-aveam atunci. O beam cu trâmbiţele negricioase de acum. O să o bem cu gurile întărite, negre, deschise, pe care-o să le-avem mai târziu. [ ] eu sunt voi toate. [ ] pădurea e dintre cele care nu pot muri. Care nu vor să moară. Care nu vor muri, pentru că ştiu totul. Fiindcă transmit totul. Tot ce trebuie ştiut. [ ] Eternitatea (p. 40-41). Personajul reper este muntele, pădurea este sufletul, iar animalele şi locuitorii izolaţi în casele săpate în stâncă sau ancorate pe un povârniş animă atmosfera cu poveştile lor. Ploaia este factorul generator de tragedii, dar care dă energii. Ne aminti abisul începutului. Fulgerul-lumină este distrugător. Schilodeşte sau ucide. Totul se uniformizează, prinde contur numai după ce se întâmplă ceva, imaginea gemenilor înainte de naştere demonstrează că există memoria nenăscutului, este întunericul intrauterin unde gemenii se simţeau bine. În această atmosferă sumbră zgomotul liniştii este asurzitor. Liniştea întunericului este dorită. Pentru personaj, zgomotul imperceptibil este de nesuportat. Este o lume răsturnată, care prinde contur prin alternanţa vocilor narative, este un amplu registru al subiectivităţii: vocea câinelui, vocea ursului. Jocul ursului din sărbătoarea care-l celebrează anunţă tragismul: Înhăţ un trup de femeie şi-i sorb panica. Recucerim satul cum îl va cuceri sihla, când va sosi ceasul. Recucerim satul cum vom recuceri muntele, când va sosi ceasul (p.156). Arta portretului este abordată din perspectiva detaliului comportamental. Personajele prezente în barul din munte nu sunt descrise fizionomic, ci punctând un detaliu de comportament, de atitudine emoţională. Oriol, cel împuşcat în cap şi rămas şchiop, este imaginea ce reproduce o poveste adevărată, un copil mutilat de trupele militare şi care apare pe prima pagină a unui ziar de circulaţie internaţională. Povestea Evei este inspirată, cum declară autoarea la final, din fotografia familiei Gracia Bamala, publicată pentru prima dată în revista franceză L Illustration, în 18 februarie 1939, cu titlul Le cheminment douloureux, într-un reportaj despre exilul republican. Romanul este conceput ca o tapiserie hipnotică, Irene Solŕ construind subiectul în maniera realismului fantastic. După ce am ajuns, totul era tăcere şi apăsare, şi noi am împins în jos aerul subţire şi am slobozit primul fulger. Bang. Ca o uşurare. Şi melcii încolăciţi s-au învelit şi mai mult în casele lor singuratice, fără niciun zeu, fără nicio rugăciune, ştiind că, dacă n-o să moară sufocaţi, o să iasă mântuiţi. Critica literară consideră acest roman ca fiind luminos, un roman ca o simfonie, îmbinând realitatea, legenda, istoria şi literatura. De aceea, romanul a fost uşor adaptat pentru teatru şi pus pe note (simfonia Trâmbiţele morţii), un elogiu adus satului de baştină al catalanei Irene Solŕ, construind astfel imaginea unui alt Macondo, iberic. Dar, înainte de toate aceste atribute, romanul este un exerciţiu reuşit despre recuperarea memoriei şi trecerea timpului la limita dintre realitate şi ficţiune, un univers de obiceiuri şi practici ancestrale ştiute numai în locurile izolate care au mai păstrat datinile şi cutumele primare. Trimitere face la realismul magic, în stilul lui Gabriel Garcia Marquez, şi la abordarea psihologică a lui Clarice Lispector, la liantul invizibil şi indestructibil dintre identitate şi conştiinţă. Titlul Eu cânt şi muntele dansează este o explicitare semnificativă a modului cum natura modelează identităţile individuale şi colective într-un timp ce pare un prezent continuu şi de aceea recuperarea trecutului se produce prin filtrul unui acum al singurătăţii în muntele său, casa sa, trupul său. Mai ales că autoarea pledează pentru ideea fantasticului mitologic. Explorarea lirică a identităţii generează luminozitatea tabloului catalan, altfel este un sumbru joc al umbrelor, din care nu poţi ieşi, poţi însă să te întorci în umbră, să renaşti şi să fii considerat ştimă. Este o scriere-caleidoscop, care te fascinează prin schimbarea intempestivă a vocii naratorului sau personajului, o uniformizare până la un punct, de unde începe recuperarea memoriei locului şi a personajului. Romanul Eu cânt şi muntele dansează al scriitoarei catalane Irene Solŕ este un persuasiv tablou cu elemente de realism, fantasy şi folclor, poveştile de viaţă fiind poveşti de actualitate ce par a replica naraţiunile populare şi legendele locului, o recuperare în dublă accepţiune: a mentalităţii comunităţii izolate în munţi şi a istoriei recente cu tragismele ei. Conjugate altfel, umbre ale durerii şi însingurării, vocile tetraevangheliar-ului narativ lasă o falie de luminozitate după consumarea terapiei prin cuvânt, mărturisiri voluntare sau provocate, blesteme, texte rimate ca nucleu al unor legende ale locului. |