Opera lui André Gide a produs reacţii dintre cele mai controversate în epocă şi continuă să producă discuţii referitoare atât la concepţia sa despre viaţă şi sexualitate, cât şi referitoare la genurile literare care au un germene latent de provocare. Fructele pământului, drama Saul şi Întoarcerea fiului risipitor au fost cele invocate drept argument în susţinerea pledoariilor sale despre disciplina artistică strictă, despre dorinţa de îngăduinţă senzuală nelimitată împotriva concepţiilor retrograde despre viaţă şi sexualitate. A fost remarcată libertatea cu care a scris despre chestiuni sexuale: Corydon, autobiografia sa, Si le grain ne meurt, şi jurnalul său în trei etape de viaţă (de la 1889 la 1939, Jurnalul de la 1939 la 1942 şi Jurnalul de la 1942 la 1949).

Maurice Nadeau scria: „toată opera lui André Gide trimite la autorul său şi poate nu e alt scriitor care să se afle în cărţile sale mai mult decât el”. Două sunt direcţiile tematice ale scriitorului francez: libertatea de a refuza normele sociale în ideea de căutare a fericirii ca ţel suprem şi critica virulentă la adresa totalitarismului stalinist. Corydon (1924) cuprinde patru dialoguri despre homosexualitate. Etapele creaţiei sale vor evolua dinspre simbolism spre stilul satiric şi spre întoarcerea la valorile tradiţionale în opera de maturitate. Călătoria în Africa de Nord, unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde şi Lord Alfred Douglas, îl va încuraja în a-şi susţine orientarea homosexuală, motivul esenţial al discuţiilor în căsătoria cu verişoara sa. Gestul soţiei sale de a arde corespondenţa din acea perioadă este o pierdere pentru genul epistolar şi pentru completarea jurnalului pe care Gide l-a realizat cu acribie. La vremea maturităţii sale literare se va întoarce la valorile tradiţionale. Piesa sa de teatru Tezeu simbolizează această întoarcere, aşa cum Tezeu s-a întors la Ariadna pentru că este legat de firul tradiţiei.

Cele trei microromane Şcoala nevestelor, Robert şi Genevičve sunt confesiuni sub forme diverse care completează jurnalul autorului. Trei confesiuni, trei personaje, Éveline, Robert şi fiica lor, Genevičve, trei pledoarii pentru emanciparea femeii, libertatea de a alege şi rigorile instituţiei căsătoriei constituie substanţa narativă a acestui „mare roman feminist”, aşa cum a avut în intenţie să scrie A. Gide. Temele nu sunt o noutate, Victor Margueritte (Băietana, 1922), Romain Roland (Inimă vrăjită, 1922-1923) şi André Maurois (Climate, 1928) abordaseră aceste teme care revoluţionaseră concepţia despre viaţă din perspectiva instituţiei căsătoriei, a libertăţii de a alege, lesbianismul, homosexualitatea. A. Gide concepe însă acest triptic într-o manieră complexă, prin trei voci care identifică familia autorului: Gide este întruchipat de personajul Genevičve, Éveline este Madeleine, soţia sa, şi Robert, autorul, cu toate că unii critici au identificat altfel personajele, neieşind însă din sfera familiei autorului.

Întreaga pledoarie în trei acte se susţine cu o confesiune-cadru: „Simt în mine obligaţia imperioasă de a fi fericit”. Cele trei voci se impun cu pregnanţă, Gide exersând vocea a două femei, temperamente diferite, caractere diferite, opinii diferite despre subiecte care şi azi sunt tratate cu suficientă rezervă, ca excepţie de la normă.

Despre diarişti şi diaristologi sau „intimişti”, astfel numiţi de Jean Rousset, s-a scris îndeajuns, în literatura noastră excelând Eugen Simion cu cele trei volume Ficţiunea jurnalului intim (Ed. Tracus Arte, 2018), în care analizează din diverse unghiuri motivele acestei scriituri intime. Din tipologia rezultată reţinem în cazul lui A. Gide nevoia de a înregistra stările de spirit şi mai ales de a-şi motiva fluctuaţiile emoţionale şi comportamentale. Asemeni lui Amiel sau Green, Gide a făcut din jurnalul intim un proiect fundamental. Unii au scris sporadic precum Kafka, Cesare Pavese, Benjamin Constant. A. Gide va combina aceste două modalităţi şi în al doilea microroman, Robert, va sublinia că scrierea sa diaristică a fost o necesitate pentru a acoperi cei 20 de ani de căsătorie, pe care soţia sa îi omisese în jurnalul său, numit ca microroman Şcoala nevestelor.

André Gide scrie cele trei microromane pentru a scăpa de tăcere, o tăcere care camuflează sentimentul de vinovăţie, de a fi altfel în societate, şi ca terapie de vindecare a acestui complex prin asumarea susţinută de confesiune. Diarismul este o formă de cunoaştere de sine, o coborâre în spaţiul eului profund (după formula lui Marcel Proust), sau al eului pur (după definirea lui Valéry).

Jurnalul ca instrument de cunoaştere de sine este depăşit de A. Gide. El se cunoaşte, el vrea să scape de zona tăcerii, vrea să obţină acceptul societăţii pentru statutul său duplicitar, să îşi epureze eul de păcatul vinovăţiei faţă de copii. Rămâne în prim-plan dorinţa de a se cunoaşte prin confesiunile ipotetice ale celorlalţi, de a exterioriza omul interior, cum scria Maine de Biran. Metafizicianul Biran a făcut din scriitura privată diagrama şi depozitul pentru autoanaliză în speranţa de a fi „stăpân pe sine”. A. Gide continuă această idee prin scriitura sa diaristică: „a îndrăzni să fii tu însuţi”. Este mai mult decât a se cunoaşte, a se autoanaliza, este a statua în exterior ceea ce le dedans trăieşte de mult timp în obscurul declaraţiilor oficiale. Această filosofie a persoanei şi metafizică a eului vor fi transferate în zona esteticului, jurnalul şi confesiunile lui A. Gide găsindu-şi cadru de exprimare în structuri narative, microromane. Şi, pentru că una dintre pledoarii este şi împăcarea lui Éveline cu Dumnezeu la finalul vieţii, Gide se aliniază lui Georges Gusdorf, cel ce a scris despre La Découverte de soi şi care a demonstrat că în acest proces al cunoaşterii intră şi o componentă religioasă.

Subiectele celor trei microromane au funcţia terapeutică a jurnalului, Gide se confesează şi îşi pune personajele în situaţia de confesiune, este drept, numită „neterminată”. Demersul său se înscrie şi în linia declaraţiilor lui Charles Du Bos: „jurnalul la origine reprezintă pentru mine supremul recurs pentru a scăpa de disperarea totală în faţa actualei scrieri”. Astfel se explică exerciţiul intim al scriiturii şi jurnalul ca secundaritate. Gide face însă dovada excepţionalităţii sale: are un parcurs remarcabil ca scriitor, eseist, dramaturg, romancier, critic, şi, spre maturitatea operei sale, se abandonează jurnalului, după ce încearcă o scriitură intimă prin confesiunea unor personaje, uşor de identificat altfel în familia sa. A. Gide depăşeşte astfel şi cadrele motivului estetic, numit astfel de Roland Barthes, jurnalul scris pentru a fi cândva publicat, în această categorie înscriindu-se Julien Green, Mircea Eliade (cu al său Şantier, jurnalul ţinut în India, un jurnal propriu-zis, publicat în 1935 la Bucureşti, numit „roman indirect”). Cu această ultimă trimitere la diaristică ne apropiem de factura confesiunii lui A. Gide. Romancierul francez alege două voci feminine, întruchipând pe soţia sa şi pe fiica sa, lăsându-şi loc de mijloc, de balanţă, care delimitează cele două naraţiuni prin vocea masculină, cea a lui Robert. În Şcoala nevestelor, cele două personaje, soţ-soţie, îşi promit că vor ţine un jurnal, pe care nu îl vor arăta celuilalt, ca un spaţiu de consemnare şi defulare a emoţiilor. Soţia, obişnuită a fi dominată şi a se supune, dă spre lectură jurnalul său soţului. El nu va face gestul de reciprocitate, mai mult, va spune că nici nu a scris, ci a dorit doar să ştie ce gândeşte ea despre relaţia lor conjugală. Partea a doua a microromanului consemnează că Éveline reia scrierea jurnalului după douăzeci de ani: „Ceea ce urmăresc astăzi este eliberarea mea; ceea ce risc este să pierd stima societăţii şi a celor doi copii ai mei”. A dezvălui că soţul său are un partener şi că ea îi rămâne fidelă în căsătorie ar constitui o lezare a sentimentelor copiilor ei, iar subiectul ar fi bun pentru un roman, Îndatoririle unei mame sau Sacrificiul inutil.

Robert reprezintă confesiunea în sensul prim al termenului. Este vocea auctorială, este un altfel de jurnal, cu ţinta de a explica pasajele de tăcere sau revoltă ale soţiei sale referitoare la viaţa sa dublă în ce priveşte comportamentul sexual. Este un drept la replică la Şcoala nevestelor. Éveline a scris jurnalul său prin selecţia evenimentelor şi le-a filtrat prin eul său intim. Robert mărturiseşte: „Prefer să povestesc pur şi simplu amintirile mele din viaţa noastră împreună.Voi vorbi în special despre aceşti douăzeci de ani pe care jurnalul ei îi trece sub tăcere” (p. 111). Rezultă necesitatea acestui fragment pentru cronologia jurnalului, care devine un jurnal de familie. În această secţiune a scrierii diaristice apare noua componentă, credinţa în Dumnezeu, religiosul fiind o primă trăire înaintea iubirii pentru partener: „orice gând adevărat este doar o reflectare. A reflecta, aşa cum sugerează cuvântul, înseamnă a-l reflecta pe Dumnezeu”.

Ultimul microroman, Genevičve, completează confesiunea, de acum din perspectiva fiicei, care moşteneşte de la mamă dorinţa de independenţă, simţind presiunea constrângerii unei căsătorii, iar de la tată, înclinaţia spre erotismul pentru persoana de acelaşi sex. Este un triptic despre libertatea de a alege, de a iubi, de a trăi viaţa în răzvrătire contra sistemului social, este o luptă cu sine pentru descoperirea resorturilor care generează această stare de incompatibilitate şi de dorinţă de a scăpa de tăcerile vinovate. Pasiunea fiicei pentru prietena Sara este un argument al închiderii cercului vinovăţiei neacceptate.

Naraţiunile sunt o pledoarie pentru configurarea imaginii de sine, a stimei de sine, pentru lupta pentru libertatea interioară. Pentru a traversa acest proces de introspecţie psihologică, autorul, prin personajele sale, apelează la confesiune ca metodă de purificare, de eliberare. Nu libertate caută personajele, ci eliberarea de propriile constrângeri în raport cu libertatea înţeleasă de societate. A. Gide propune un cerc de teme „interzise”: de la homosexualitate la libertatea de a poza nud pentru tatăl pictor, de la a avea un partener de acelaşi sex până la a iubi mamă şi fiică acelaşi bărbat.

Cele trei microromane devin astfel opera necesară pentru a-l înţelege pe scriitor din perspectiva eului intim şi a proiecţiei imaginii personale în spaţiul public şi literar. Această dualitate a lui André Gide i-a conferit şi o dualitate a consacrării: este scriitorul recunoscut ca valoare a literaturii universale, acordându-i-se Premiul Nobel pentru Literatură (1947), şi, la antipod, Vaticanul înscrie „Andreae Gide opera omnia” în Index liberorum prohibitorum.