Prin romanul Supravieţuitorii, Alex Schulman propune încă un bestseller internaţional datorat în mare parte modalităţii de a trata un univers marcat de fantasme, biografii interioare într-un cadru la limita straniului. Tentaţia de a lectura prin grila psihanalitică este explicabilă atât timp cât autorul suedez a captat atenţia criticii literare cu subiecte uşor identificabile în propria biografie. Romanul de debut, Grăbeşte-te să iubeşti (2009), este autobiografic, a fost dedicat tatălui, jurnalist şi producător de televiziune. Să fii cu ea o are ca subiect pe soţia sa, iar romanul Uită-mă are ca temă relaţia cu mama alcoolică (romanul a fost declarat Cartea anului în Suedia în 2017). Supravieţuitorii este creaţia care va fi apreciată acordându-i-se Premiul Adlibris şi va fi tradus în 33 de ţări, acesta având ca nucleu narativ universul copilăriei marcate de traume.

Romanul este captivant, este o retrospectivă a unor secvenţe din copilărie a celor trei fraţi. Sunt selectate cele care au un „ciudat” sentiment de culpabilitate la limita cu grotescul. O întrecere comandată de tatăl lor de a înota în lacul din proximitate în noapte se transformă într-o luptă pentru supravieţuire, copiii susţinându-se unul pe altul spre a ieşi la mal. Cei trei fraţi prăjesc un peşte de viu. Carbonizarea acestuia este descrisă cu detalii care circumscriu textul în atmosfera macabrului. Cei trei fraţi merg la marginea lacului cu urna cu cenuşă a mamei lor şi pun peste ce ar trebui să fie solemn un banal episod al lumescului, translatând astfel atmosfera în mundan. Plasa pentru prins peşte este uitată de copii şi o regăsesc acum, „un cimitir” al adâncului mării. Este atinsă graniţa cu insolitul, ancorând în macabru şi terifiant. Imaginea copiilor deveniţi adulţi cu urna cu cenuşă a mamei este imaginea-graniţă între o copilărie cu trauma de care se despart acum, aşa cum se despart şi de munte, „un mormânt plutitor”. Capsula timpului dezgropată şi florile preferate de mamă, acum presate, urna aruncată în pieptul unui frate şi care se sparge par detalii dintr-un tablou de Bruegel cel Bătrân.

Episoadele rememorate par a constitui o galerie de tablouri, fiecare reprezentând o scenă din copilărie şi care are într-o zonă o transfocare a unui detaliu, toate fiind în grila grotescului, straniului, a ceea ce nu se vede, ci se trăieşte. Este un mister care se vrea descoperit, explicitat: pădurea ascunde taine, mestecenii sunt punct vital, lacul se estompează în lumina nopţii. Personajele sunt prezentate în linii discontinue. Unul dintre băieţi priveşte poteca şi pare că vede şirul de trei fraţi, o multiplicare a imaginii, dar cu un reper identificabil: fraţii erau nedespărţiţi şi mergeau în şir indian. Moartea mamei este un mister. Medicul legist lasă incertitudinea să planeze asupra cauzei morţii. Pădurea-labirint este un motiv romantic şi frecventă temă în literatura fantastică. La fel, noaptea, pădurea, lacul, copiii care se rătăcesc în pădure. „Călătoresc din nou prin gaura de vierme” – astfel este descrisă călătoria cu automobilul prin pădurea suedeză. Toate sunt prezentate prin tehnica ştiută în cinematografie, a focalizării şi apoi a unui travel pentru a da perspectivă nu spre exterior, ci spre interior (Alex Schulman este absolvent de cinematografie la Universitatea din Stockholm). A afla ce sunt personajele într-o circumstanţă are două valenţe prin alternanţă: efemeritate sau indice pentru straniu generat de Thanatos, fiul zeiţei primordiale Nyx (noaptea).

Până şi înmormântarea mamei are ceva straniu. Scrisoarea ei cu dorinţa de a fi incinerată şi cenuşa risipită la marginea lacului schimbă tabloul funerar. Cei trei fraţi fac drumul care uneşte toate punctele copilăriei lor, de la barca de pe lac la mestecenii albi din mijlocul pădurii la crematoriu. Este o hartă care reconstituie copilăria celor trei fraţi, totdeauna împreună cu semiobscuritatea secvenţelor la graniţa cu terifiantul (fuga prin pădure, evitarea înecului în lacul tenebros de la miezul nopţii). Stranie este şi prezenţa femeii cu perucă („Lumânările aprinse de pe masă i se reflectau în ţeastă”, p. 188). Părinţii sunt prezentaţi în imagini alternante ale copilăriei şi cu detalii despre moartea lor. Poveştile sunt unite prin momentul desprinderii de urna cu cenuşă. Este o desprindere simbolică, la care ne oprim pentru a explicita viziunea psihanalitică asupra romanului Supravieţuitorii.

Pe patul de moarte, tatăl îi spune lui Benjamin: „Eu sunt tu”. Tatăl se identifică cu unul dintre fii. Tot Benjamin este cel ce va fi admonestat de mamă când îl va vedea cu căţeluşa în braţe, ucisă de explozia din căsuţa din pădure. Benjamin retrăieşte scena cu elanul accidentat de tatăl său şi ucis pentru a-i curma suferinţa. Şi el are un accident cu un cerb, dar îl mângâie ca o împăcare cu sine. Şi darul făcut mamei de ziua ei, o pisică, o va înfuria, pentru că o va numi Molly, cum se numea căţeluşa care a murit în explozie. În fapt, mama îi uitase pe copii, dar nu uitase imaginea cu Molly sfâşiată. Aici intervine explicitarea psihanalitică. Imaginea copilului cu animalul sângerând este imaginea băiatului geamăn care a supravieţuit surorii lui, iar mama nu va uita niciodată, transferând vina asupra supravieţuitorului. Finalul este o provocare: întreaga poveste este, de fapt, spusă psihoterapeutului în cele trei şedinţe la două săptămâni de la moartea mamei, când el a avut tentativa de suicid plecând în largul lacului.

Analiza critică este provocată de insolitul care are o acţiune ce se cere a fi dezvăluită. Romanul poate fi studiat cu scopul demascării manifestării subconştientului, contribuind, astfel, la elaborarea unei „psihanalize a incongruentului”, termeni impuşi de Marcel Brion. Tema fantastică este susţinută, astfel, de transfigurările în timp şi spaţiu, transfigurări ale realităţii subiective. Tzvetan Todorov a propus două reţele tematice numite sugestiv temele eului şi temele tuului. Coordonată a primei serii este tema dedublării personalităţii, pendularea între real şi imaginat. Instrumente mediatoare, dar şi deformatoare, intensificând reacţiile emoţionale, sunt oglinda sau luciul apei. Tema poate fi numită şi a privirii, pentru că reperul tematic cu simboluri variate este ochiul (de apă, de pădure, privitul pentru a descoperi substratul unor scene terifiante). Sublimarea limitelor este provocată de stupefiante şi nebunie, consideră Todorov. Personajul lui Alex Schulman se încadrează în această categorie de reflectori. Alterarea dimensiunii temporale şi spaţiale reprezintă un alt grup de teme ale eului şi scriitorul suedez le atinge prin schimbarea perspectivei temporale, copilăria sau rememorarea copilăriei. Neacceptarea morţii cuiva, inocularea şi potenţarea sentimentului prezenţei vii a celui mort sunt reacţii specifice psihozelor. Aici se încadrează Benjamin, povestitorul, şi mama care nu acceptă moartea fetiţei la naştere.

Dacă temele eului pot fi interpretate ca expresie a relaţiei omului cu lumea, a sistemului percepţie-conştiinţă, cum afirma Tzvetan Todorov, temele tuului reprezintă relaţia omului cu propria dorinţă şi, deci, cu propriul inconştient. Acestea au fost numite „teme ale discursului”. Se circumscriu acestei arii tematice cruzimea şi violenţa, subiectele privitoare la moarte, la cadavre. Pe planul teoriei psihanalitice, temele tuului corespund pulsaţiilor inconştiente. Relaţia cu celălalt, cu interlocutorul, se află la acest nivel. De unde şi denumirea de teme ale discursului. Alex Schulman invocă deseori în secvenţele narative tăcerea care domină atmosfera, imposibilitatea dialogului afectiv, iar cadrul fantastic care se detaşează din descrierile sale ne îndreptăţeşte să ne amintim de afirmaţia lui M. Schneider, fantasticul reclamă o „altă dimensiune a sufletului”, o categorie specială a sensibilităţii, cum a definit-o I. Biberi. Exacerbarea sentimentelor şi specularea intenţională a vulnerabilităţii naturii umane vizează, în plan stilistic şi tematic deopotrivă, estetica urâtului (de unde frecvenţa teratologicului, scatologicului, macabrului) şi domeniul optimismului, în care miraculosul, fabulosul, edenicul vor fi asimilate de fantastic, ceea ce Alex Schulman realizează spectaculos în romanul Supravieţuitorii. Mecanismele narative sunt retrospectiva copilăriei şi retrospectiva traumelor generate de destine tragice, altfel, de un firesc uneori linear, întrerupt după un scenariu bine condus cu sugestive pasaje stranii. Acestea conduc la asumarea vinei şi la sentimentul de culpabilizare în ipostaza de supravieţuitori.

Alex Schulman impune astfel o nouă perspectivă psihanalitică de interpretare a fantasticului interior prin cele două reţele de teme, ale eului şi ale tuului, impunând memoria selectivă ca modalitate de supravieţuire.