Gianfranco Calligarich revine în atenţia criticii literare şi a lectorilor cu un nou roman, care continuă demersul narativ în construcţii aparent fără arhitectura arborescentă a discursului sau cu personaje cu evoluţii surprinzătoare. Scriitorul italian rămâne fidel concepţiei sale despre roman, o rescriere a cotidianului într-un timp suspendat pentru a restitui o cronică socială sau o dramă existenţială, astfel percepută abia spre finalul naraţiunilor sale. După Ultima noapte în oraş şi Abisuri personale, romane cărora le-am scris câte o cronică de întâmpinare la data apariţiei în traducere în limba română (2021 şi 2023), romanul recent, Plimbări cu câinii, publicat la Editura Polirom (2024) în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone, aduce un element de noutate în peisajul tematic romanesc al celui ce a excelat şi în cinematografie. Filmele Oraşul violent (regizat de Sergio Sollima), Starea de asediu (în regia lui Romano Scavoliuni) şi Poliţia are mâinile legate au demonstrat arta de a panorama şi de a focaliza la un moment dat pe un personaj într-o încadratură simbolică. Plimbarea cu câini este un pretext invocat de personajul principal, un jurnalist devenit scriitor care îşi recuperează timpul personal prin amintiri ce evocă etape din viaţa sa. Este o privire retrospectivă şi este un drum al întrebărilor. Amintirile se revitalizează asemeni călătoriei cu autobuzul, din centrul Romei spre periferie. În fapt, în întreaga sa viaţă a avut complexul stării de periferie.

Autorul anticipează imaginea din senectute asupra propriului destin: „Deci aşa era viaţa lor în clădirea micuţă de la numărul 7683. El şi soţia lui încrezători în viitor, deşi lipsindu-le totul. Şi, ca întotdeauna când îţi lipseşte totul, nelipsindu-ţi nimic” (p. 32). Soţia va abandona această viaţă simplistă şi va pleca luând fetiţa şi, astfel, privându-l de afecţiunea familiei până la finalul vieţii. Va alege să aibă în preajmă doi câini pentru a le transfera emoţiile singurătăţii. Personajul se dovedeşte a-şi asuma acest statut al „călătorului prin viaţă”, bucurându-se cu prea puţin şi folosind circumstanţele mediocre pentru a se salva de la a opri călătoria recuperatorie. El este cel care schimbă joburi, reşedinţe, prieteni, perspective. Această permanentă schimbare conferă dinamica povestirii. Altfel, secvenţele narate sunt scurte, în general descrieri sau reconstituiri ale unor întâmplări în aparenţă nesemnificative, dar, ca bucuriile mici care adunate generează starea de fericire, micile schimbări care corespund orizontului de aşteptare al protagonistului, niciodată definitiv desenat, dau cursivitate naraţiunii. Alternarea stilului indirect (renunţarea la elementele de afectivitate) cu stilul indirect liber (reproducerea gândurilor protagonistului cu acea evidentă interferenţă dintre planul sintactic al naratorului şi planul sintactic al personajului) devine marca stilistică a acestui roman, Gianfranco Calligarich neeliminând dialogul din compoziţia narativă.

Astfel se produce dinamica discursului şi povestea de viaţă a tuturor personajelor se poziţionează într-un unghi pe care „ochiul” cineastului îl valorifică şi îl înscrie pe o hartă mentală a peisajului emoţional constituit prin rememorare. Este ca un privitor al propriei vieţi. În aceasta rezidă experienţa sa cinematografică, prezenţa „ochiului” din spatele camerei de filmat, o obiectivitate asumată. Cât ar fi fost de banală întâmplarea narată, finalul este marcat de optimism: „Dar după-amiaza târziu venea partea cea mai frumoasă a zilei”. Autorul îşi urmăreşte personajul în căutarea unei oaze de tihnă întotdeauna însoţit de prieteni, colegi, iar la senectute, de câini. Acest detaliu de compoziţie e important pentru a parcurge traiectul dinspre timpul relatării la timpul personal, o recuperare târzie, dar necesară a acestuia. „Să te bucuri din nimic” pare a fi deviza de viaţă a protagonistului. Bucuria minimalistă îl va marca spre a-şi motiva schimbările repetate din viaţa sa. Spaţialitatea devine astfel evocatoare, iar timpul personal trăit minimalist este recuperat prin ieşirea din timp. El este un privitor al acestei lumi în care el nu are un loc, dar este fericit în această plimbare printr-o existenţă care excelează la final prin recunoaşterea scrierii romanului ce pare a fi romanul vieţii sale. De aici poate şi afirmaţia că romanul are un substrat autobiografic.

Finalul trist motivează perspectiva distantă a retrospectivei vieţii sale. Acesta salvează naraţiunea şi întoarce tot discursul în favoarea identificării momentelor de bucurie, a clipelor de fericire, ca şi când are nevoie de un foileton cu aceste secvenţe pentru un scenariu optimist asupra vieţii caduce. Iar tehnica folosită aminteşte de concepţia lui Erwin Panofsky, eseist şi istoric de artă german, cel care numea „perspectiva filosofică” redarea inconştientă a diminuţiei vizuale şi a distorsiunilor în favoarea unei relaţii „mai obiective” între dimensiuni, în acest caz între amintirile ce compun arhiva sentimentală a protagonistului, o arhivă selectată pe principiul fericirii minimaliste.

Personajul este propriul scenarist al destinului său, este cel ce se urmăreşte pe sine şi redescoperă la senectute secvenţele care i-au motivate continuarea „plimbării prin viaţă”. Este o retrospectivă psihanalitică sub aparenţa unei naraţiuni fără spectaculozitate, fără dialog. Este o povestire lineară ca un fascicol de lumină care prinde în traiectul său unghiuri de fericire. Rămâne culoarul de lumină al unei călătorii spre sine în dorinţa de a reconstitui fericirea unei vieţi banale la limita supravieţuirii.

Gianfranco Calligarich abordează cu succes tema revitalizării timpului personal. Ieşirea din timp spre un timp prezent, timpul senectuţii, este intrarea într-un alt timp, fericirea constă în a atinge acest timp.

Romancierul şi dramaturgul se regăsesc în scenariul cinematografic, o conjuncţie benefică asupra construcţiei narative. Spaţialitatea este sugerată prin detalii ale decorului care au la finalul descrierii precizarea că totul este minunat.

„Bărbatul considerat înaintat în vârstă care într-o noapte de la începutul iernii coborâse în palton pe antica şi splendida stradă romană unde avea norocul să locuiască împreună cu cei doi câini ai lui, […] în noaptea aceea, în loc să privească la fel ca-n fiecare noapte splendida stradă romană care, cu lumini la ferestre pe cale să se stingă, se termina unde râul oraşului curgea inevitabil în noapte, se gândea la câini şi la pisici” (p. 9). Aşa debutează romanul cu descrierea detaliilor în cheia esteticii frumosului natural. Finalul este succint, fără multe detalii, cu sentimentul căutării dincolo de timp a iubitei sale, speranţa încă a unei întâlniri: „s-o caute oriunde ar fi putut să meargă ” (p. 156). Călătoria continuă, plimbările sunt singura modalitate de a intra şi a ieşi dintr-un timp al interiorizării.

„Nu-mi plac niciodată antichităţile pentru că tac mâlc în timp ce vechiturile îmi vorbesc” – afirmă San Martin, proprietarul unei mici librării, un bun prieten al protagonistului. „Aşa erau duminicile în minunatul iunie sicilian”. Roma, Milano, Paris sunt locuri istorice pe care le redescoperă din perspectiva intelectualului însingurat pasionat de artă şi literatură, oprindu-se din călătoria sa să petreacă o frântură de viaţă alături de un prieten sau o iubită. Redă, astfel, mediat parfumul unei epoci şi melancolia unei vieţi ce face un raccourci cinematografic acestui destin. Bătrâneţea este marcată de însingurare şi de căutarea unei clipe de tihnă alături de câinii săi. Pare un final de drum cu tot arsenalul dominant emoţional: boală, spital, iubita care îi moare în braţe după ce îi cere un ultim sărut, plimbările la malul mării în speranţa că o va întâlni în acel loc care uneşte o lume trecătoare cu universul seninătăţii.

Gianfranco Calligarich este, indiscutabil, scriitorul italian care face din bucurii mici un pretext al călătoriei spre recuperarea unui timp personal insuficient trăit într-o curgere ireversibilă a timpului prezent.