Günter Grass surprinde critica literară printr-un text inedit publicat postum, din care rezultă o nouă viziune asupra sensului vieţii şi a receptării subiective a imaginii statuilor vivante. Este un pretext literar care îl va conduce spre derularea unei minimale acţiuni în povestirea intitulată sugestiv Jocul de-a statuia. O legendă. Editorii germani oferă detalii despre contextul în care a creat acest manuscris, în anul 2003, pe o insulă daneză, unde avea casa lui de vacanţă. Manuscrisul a avut de la prima variantă un desen cu trei femei în postura de statui vivante. Absolvent al Academiei de Arte, Günter Grass îşi va ilustra manuscrisul cu mai multe desene. O litografie va cumula semnificaţii ce vor dezvolta ulterior subiectul povestirii: o placă litografică având cinci portrete aşezate de o parte şi de alta a foii, în mijloc fiind scrise câteva paragrafe. Ca un plus de semnificaţie, fiecare portret este încadrat în fragmente. Şi celelalte ilustraţii cuprinse în acest volum au fost găsite pe masa de modelaj a autorului, opt teracote, pe şapte Grass le-a numit „Statuie vivantă”. Aceste detalii de context ni s-au părut a fi un nucleu ideatic al textului inedit publicat postum.

Günter Grass a fost o personalitate literară destul de controversată în epocă, după ce a recunoscut că în adolescenţă a fost adeptul hitlerismului. La vârsta de 17 ani, în anul 1944, Grass ajunge în Waffen-SS: „oare ceea ce era imposibil de trecut cu vederea atunci, şi anume S-ul dublu, m-a speriat atunci la fel cum încă mă mai îngrozeşte acum, după şaizeci de ani…?“ – se întreba scriitorul. Este motivul pentru care va primi critici şi opera sa nu se va bucura decât târziu de recunoaşterea internaţională prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1999.

Günter Grass a fost pictor, grafician, sculptor, poet, dramaturg, prozator. Va participa la întâlnirile Grupului 47, întâlniri bazate pe lecturi şi critică din partea celor prezenţi. Acest mediu cultural va fi determinant pentru destinul său literar, va scrie piese de teatru şi volume de poezii şi va primi un premiu în 1958 din partea Grupului 47 pentru primul capitol din romanul Toba de tinichea.

Textul de faţă, publicat în primă ediţie în 2022, în seria de scrieri a Fundaţiei Günter şi Ute Grass, Jocul de-a statuia, are multe indicii autobiografice. Lecturarea unor creaţii în spaţii neconvenţionale, călătoria împreună cu soţia sa Ute spre a se întâlni cu publicuri diverse şi a-şi configura o imagine de sine în faţa unor consumatori de cultură din spaţii culturale şi geografice diverse sunt doar câteva dintre elementele care conduc la ideea că „legenda”, cum îşi subtitrează povestirea, este o incursiune într-un univers în care şi caută proiecţia propriei personalităţi. Ideea călătoriei în spaţii necunoscute ne trimite cu gândul la tipologia labirintului descrisă de Umberto Eco. Cele trei tipuri de labirint sunt: cel clasic („de cum se intră în el, nu se poate să nu ajungi în centru, iar din centru nu se poate să nu găseşti ieşirea”), labirintul manierist care conduce la rătăcire („propune opţiuni alternative, toate parcursurile duc la un punct mort, cu excepţia unuia singur, care duce la ieşire”) şi labirintul sub formă de reţea care propune cu fiecare clipă un alt traseu (Umberto Eco, De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare, Traducere de Ştefania Mincu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 51-53).

În cazul călătoriei lui Günter Grass spre găsirea sensului vieţii, labirintul manierist este cel mai aproape de interpretarea noastră. Sunt accepţiuni care generează imagini şi care conturează un perimetru în care imaginaţia şi percepţia produc reprezentări subiective. Acesta este „jocul de-a statuia”, nu doar titlul povestirii, ci esenţa acestor reprezentări subiective. Turneul de lectură este suportul acţiunii de confruntare a realităţii imediate din RDG şi o incursiune în cultura medievală, o interpretare a imaginii statuilor, o percepţie subiectivă a acestora. Perspectiva manieristă a labirintului de sensuri apare la o interpretare modernă a statuilor care sunt colorate: „Cum să mai găseşti calea spre Domnul, când sunt atâtea lucruri colorate care îţi distrag atenţia?” (p. 36) – zice maestrul din Naumburg. Viziunea sculptorului a dat viaţă personajelor şi un prim sens statuii, altul decât ce semnifică numele statuii cu trimitere la cultura medievală. Expresivitatea figurii statuii este dată de starea emoţională a sculptorului şi de intenţia de exteriorizare a acestei stări, de transfer spre receptor. În acest context apare personajul care va da „culoare” acţiunii şi va argumenta jocul sensurilor receptării subiective. Fiica aurarului, cea care avea să fie Uta von Naumburg spune: „Acum trebuie s-o şterg. Mai am de lucru. Mă joc de-a statuia în faţa portalului de la dom” (p. 37). Labirintul medieval îşi deschide drumul, călătorii urmând a-şi exprima opţiunea: „ce fizionomie să aleagă, ce statuie vivantă le reprezintă trăirea imediată a clipei? A sta în faţa clădirilor sacre în chip de statuie era, nu vreau să spun o modă, ceva ce corespundea totuşi stării generale de incertitudine, mai mult chiar, cunoaşterii sau sentimentului unui posibil sfârşit al lumii, bazat în unele cazuri pe ştiinţă, în altele pe simpla premoniţie. Costumaţi în sfinţi sau călugări cerşetori, în eretici sau în inchizitori, nişte oameni tineri stăteau ore în şir nemişcaţi în faţa unor portaluri de biserici sau lângă ele” (p. 40). Privirea acestora este însă „cheia” vieţii acestor statui vivante. Dacă nemişcarea trupului sau, la răstimpuri, gesturi umile scurte pentru a înduioşa trecătorii să lase un ban în talgerul sau în coşul purtat de Uta reprezentau imaginea stabilităţii, privirea reprezenta imaginea incertitudinii, pentru că, scrie Günter Grass, „orice privire goală se cere umplută cu sens”.

Scriitorul aduce un plus de noutate în imaginea statuii vivante întruchipată de Uta: în locul unei tăviţe sau talger în care călătorii să pună un ban, Uta va avea un coş cu trandafiri naturali. Astfel se produce un nou transfer dinspre obiect spre viaţă, o expresivitate nouă a statuii vivante. „Ce mi s-a întâmplat când am ajuns în câmpul vizual al unei statui vivante” – aceasta este esenţa procesului de receptare subiectivă, imaginaţia şi percepţia produc reprezentări subiective, iar acestea înseamnă o nouă trăire a imediatului. Finalul povestirii motivează acumulările succesive de aşteptări: Ali, cel pe jumătate kazah, ocărât de kazahi ca fiind neamţ, a venit cu familia în RFG, unde erau insultaţi că erau ruşi. Moment în care Ali îşi va aminti de mama sa musulmană. Va învăţa araba şi se va implica în politică. O va folosi pe Uta în jocul de-a statuia. Aceasta va pune în lădiţa pe care sta pentru jocul de-a statuia vivantă o bombă. Într-un 11 noiembrie, deflagraţia produce victime, iar lădiţa, postamentul statuii vivante, a fost identificat drept locul unde ascunseseră bomba.

Günter Grass nu va lăsa povestirea să aibă doar un final de politică actuală, în care sunt expuse spre analiza liberă adâncurile şi epavele unei lumi tulburi, cum avea să definească atmosfera romanescă revista Le Monde. Va închide ca într-o cochilie în interiorul labirintului manierist o scenă care dezvăluie o nouă accepţiune a sensului vieţii, o viaţă care apreciază frumuseţea, dar care se dovedeşte a fi un chip urât sub mantia machiajului. „Pentru a alcătui o frumuseţe umană desăvârşită şi pentru a-i oferi influenţa deplină, faţa trebuie să exprime trăsături de caracter blânde şi prietenoase, în armonie cu moliciunea, netezimea şi delicateţea formei exterioare” (Edmund Burke, Despre sublim şi frumos. Cercetare filosofică a originii ideilor. Traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, Prefaţă de Dan Grigorescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, p. 164). Această armonie nu poate fi văzută, dacă există, sub machiajul statuilor vivante. Cenuşiul feţei sau albul lucitor nu fac decât să accentueze starea de incertitudine în căutarea sensului privirii, a intuitelor gesturi sau detalii de comportament uman. Dialogul pe care autorul l-a avut cu Uta, când aceasta a acceptat invitaţia la masă, va fi o dezamăgire profundă: va vedea un chip hidos, un comportament rudimentar, iar trandafirii aduşi în dar, ca o prelungire a stării de admiraţie pentru jocul de-a statuia, unde ea purta un coş cu trandafiri naturali, vor rămâne neobservaţi de femeia care nu era decât un pion al unui joc despre viaţa la limita atentatului la viaţă. Un nonsens dat vieţii.

Textul inedit al lui Günter Grass, ilustrat cu desene ale autorului, o complementaritate remarcabilă, se dovedeşte a fi important pentru viziunea despre viaţă, despre reprezentările subiective pe care ni le produce „o frumuseţe transformată în piatră şi care are menirea de a provoca de fiecare dată tot alte interpretări”.