Axioma gândirii lui Martin Buber poate fi un cadru de analiză a recentului roman al lui Andreď Makine, Calendarul unei vechi iubiri: „La început este relaţia”. Continuarea ştiutului verset iniţial al Evangheliei după Ioan, „La început a fost Cuvântul”, impune o reaşezare în cadre temporale a discursului: unui trecut Martin Buber opune un prezent etern. Şi tot gândind la sistemul filosofic al lui Buber amintim că relaţia este considerată un eveniment ontologic, spaţiul ei este locul de manifestare a Spiritului, dimensiunea superioară a existenţei umane.

Andreď Makine propune în romanul Calendarul unei vechi iubiri desfăşurarea unei poveşti de viaţă, în care trecerea de la perechea verbală Eu-Tu, o relaţie între persoane, este realizată prin imersiune spre Tu-ul său înnăscut, primul partener de dialog al lui Eu, înaintea unei relaţii cu altul. Spiritul, argumentează Buber, nu se află nici în Eu, nici în Tu, ci între ei, acest spaţiu al relaţiei interpersonale, un dialog cu sine până să fie un dialog cu Altul. Această ontologie propusă de Martin Buber este o „ontologie a intervalului”, un loc geometric al fiinţei, cum l-a numit Em. Lévinas. Relaţia Eu-Tu este o angajare existenţială a alterităţii, întru spirit, o căutare a sinelui. Relaţia Eu-Altul este experienţă şi cunoaştere.

Personajul principal al romanului lui Andreď Makine trece prin aceste procese de la căutarea de sine, etapa adolescentină şi a contactului cu prima emoţie amoroasă, până la etapa maturităţii, cea a experienţelor dintre cele mai dificile, o cunoaştere directă a unei lumi a războaielor (Primul şi Al Doilea Război Mondial, cu privaţiuni, deportări, experienţa traumatizantă în câmpul de luptă printre cadavre), viaţa printre contrabandişti şi, în final, viaţa într-un „teatru cotidian”, ca taximetrist la Paris, martor al multor destăinuiri ale necunoscuţilor, pasageri de un drum. Toate circumstanţele existenţiale vor fi încadrate într-un spaţiu al dialogului interior, pe care se va baza luarea deciziilor de a-şi defini un destin al provocărilor cu nostalgia găsirii inefabilului unei iubiri platonice. Este, în esenţă, un joc subtil cu timpul, respectând nişte tipare pe care le conştientizează şi pe care le doreşte ca axă a definirii iubirii şi frumuseţii unei femei.

Andreď Makine nu este la prima naraţiune amplă cu această temă. Venit din Uniunea Sovietică, în 1987 a cerut azil politic şi s-a stabilit în Franţa, încercând să câştige notorietatea prin stilul său (tangent cu operele literaturii ruse) ce susţine o atmosferă nostalgică la antipod cu ororile prezentului, candoarea sentimentelor de început şi platitudinea acestora după trecerea timpului. A devenit cunoscut după apariţia Testamentului francez, pentru care a primit Premiul Goncourt în 1995. Timp de 10 ani a publicat sub pseudonimul Gabriel Osmonde, motivând astfel: „Am vrut să creez pe cineva care să fie departe de agitaţia lumii”. Tema iubirii şi a vieţii a fost constanta preocupărilor sale: La Musique d’une vie (2001), La Femme qui attendait (2004), L’Amour humain (2006), Une Femme Aimée (2013). Cartea scurtelor iubiri eterne (2011, 2016) avea să anunţe continuarea cadrelor de referinţă, a prezentului etern şi a spaţiului dialogal.

Romanul debutează într-un loc ce marchează limita dintre lumi: un cimitir, unde naratorul merge pentru a vedea împrejurimile şi unde îl întâlneşte pe Valdas, un bătrânel dispus să îşi povestească viaţa. Adolescentul din Rusia prerevoluţionară trăieşte într-o familie bogată în Crimeea, tatăl, un avocat celebru, mama vitregă, o îndrăgostită de petrecerile în grup la vila din Alizé. Comedioarele pe care le pune în scena improvizată sunt poveşti în ramă, replici ale unor fapte reale frizând moralitatea. În contrapunct, şi aceasta va fi de fapt tehnica narativă a lui Makine, se fac tranzacţii cu contrabandă cu tutun, loc în care Valdas va fi pentru prima dată protejat şi va simţi şi primii fiori ai dragostei pentru Taia, tânăra săracă, dar frumoasă, chelneriţă într-o cârciumă pe malul mării. Se proiectează două lumi, una care propune jocul aparenţelor şi o lume a plevei. Între aceste două lumi se plasează imaginea bătrânului tătar care avea rozaliul, darul său de a rămâne senin şi fericit.

Prima parte a romanului conduce spre dialogul Eu-Tu, după axioma lui Martin Buber, despre atracţia senzuală. Personajul simte diferenţa de statut social între el şi Taia, prag pe care nu îl poate trece. A doua plasează central o scenă cu semnificaţii iradiante, scena de dragoste dintre mama sa vitregă şi tânărul pictor şi, de aici, lui Valdas i se dezvoltă senzaţii de posedare sexuală. Din spaţiul opulenţei de la vila Alizé reţine „jocul teatral” al vieţii, în care va intra şi va alege o femeie la antipodul tiparului Taiei, pe Lena, o sosie a mamei sale vitrege, apoi copia adolescentină, Kathleen. Scriitorul propune, astfel, o metamorfozare a sensurilor iubirii, o tranziţie dinspre atracţia senzuală pentru Taia spre atracţia sexuală pentru Lera şi apoi pasiune, atracţie amoroasă pentru copia mamei sale vitrege. Decurge întrebarea firească, de fapt ce iubea? Reminiscenţele din atracţia sexuală pentru mama vitregă sau atracţia candidă, adolescentină a unui tipar ce îl avea ca model?

Jocul subtil cu timpul continuă. În plan real, după trei ani de front află că logodnica sa s-a căsătorit, că mama sa vitregă trăieşte împreună cu ea în Finlanda. În „stabiliment” vede chipul femeii care seamănă cu Kathleen. Căutările lui sunt înspre identificarea trăsăturilor unui tipar, dar rămâne dominantă pentru spaţiul interior, pentru această ontologie a dialogului, reîntâlnirea cu prima dragoste, alegerea unui alt loc, de refugiu, în farul părăsit: „S-au simţit izolaţi de ceilalţi. Un crepuscul tihnit. O linişte adâncită de foşnetul mării. Şi prezenţa lor, nemaipomenit de străină lumii acesteia” (p. 94). De la senzual la corporal este o altă transgresare pe care Taia o face unind într-un triunghi al cunoaşterii cele trei stări: trădare, sacrificiu, mântuire. L-a salvat pe Valdas de gloanţele contrabandiştilor, prima dată, şi îl va apăra cu preţul vieţii de gloanţele Armatei Roşii. Cu corpul său îl va acoperi, ca şi prima dată, acum însă nu va supravieţui. Valdas „a simţit bătăile unei inimi care înceta să mai pulseze... Avea să-şi amintească toată viaţa cadenţa aceea” (p. 110).

Andreď Makine „pictează” peisaje în metafore şi fraze de profundă sensibilitate, care amintesc de emoţia estetică produsă de tablourile impresioniştilor: „Un câmp distrus de război în care soarele de toamnă lăsa să se ivească frumuseţea originară, lanul acela de unde Taia aduna ultimele spice şi prin care venea spre el”. Este imaginea spaţiului dintre Eu şi Tu, este un dialog al spiritului dincolo de limite. Valdas simte nevoia dialogului real. La Paris va avea relaţii cu Zinaida, de care se desparte, pentru că aveau imagini diferite despre lumea în tranziţie, de Sofia se ataşează, pentru că au acelaşi devotament exaltat faţă de Armata Albă şi vechea Rusie.

Apare un personaj care adună în sine cele trei componente ale triunghiului cunoaşterii. Este cel ce va fi ucis, pe când pleca să îi aducă noaptea pâine lui Valdas, adăpostit în spatele bisericii. „Demonul amiezii” – iubirea la senectute întregeşte gama sentimentelor de iubire pe care Andreď Makine o plasează în Calendarul unei vechi iubiri. Finalul argumentează trăinicia în timp a acestui sentiment: bătrânul de pe banca din cimitir priveşte marea din acest loc destinat celor morţi pentru a o vedea pe cea care i-a oferit iubirea pură, a redat tiparul pe care el îl căuta în această caducă viaţă.

„Rugăciunea celor pentru care nu se roagă nimeni” avea să devină felul lui de-a se opune uitării” (p. 180). Este chiar dialogul Eu-Tu. Alegerea locului de aflare a acestei poveşti de viaţă are semnificaţia timpului etern: un cimitir care nu adăposteşte morţi, este doar loc de reculegere pentru cei ce nu au un spaţiu al lor, e doar un spaţiu în amintirea celor rămaşi Dincoace. „Venind în locul acela, se aşeza pe o bancă, închidea ochii şi-şi întorcea chipul spre briza însorită care sufla printre vârfurile chiparoşilor. Fericit că nu mai are nimic de demonstrat, se simţea alături de Taia în afara oricărui calendar” (p. 181).

Densitatea narativă şi stilul care emană melancolia unui sentiment pur, al iubirii din spaţiul neînstrăinat vreodată dintre Eu şi Tu, nu dintre Eu şi Altul, sunt atributele romanului Calendarul unei vechi iubiri. Este o scriere dincolo de orice calendar al validării estetice, Andreď Makine rămânând o la fel de enigmatică şi dorită prezenţă în universul prozei de certă valoare literară.