Naghib Mahfuz este singurul scriitor egiptean laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1988). Este cel ce, timp de 70 de ani, a scris cu fervoare despre valorile culturii egiptene transpuse în epoci marcate de conflicte armate, în speranţa salvării acestora de la negare şi ignorare. Este scriitorul interzis în lumea arabă pentru tematica socială abordată şi, mai ales, pentru o personală viziune asupra vieţii lui Adam, Moise, Iisus şi Mahomed, problematizând relaţia dintre credinţă şi ştiinţă în romanul Băieţii din cartierul nostru (1959). Şi alte cărţi ale sale au fost interzise pentru poziţia pe care a avut-o în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de preşedintele Sadat la Camp David. Recunoaşterea internaţională a valorii literare a operei sale prin acordarea Premiului Nobel îi va permite şi publicarea scrierilor în Orientul Mijlociu. Trilogia din Cairo, ciclul de romane din 1956-1957, îl va face cunoscut în întreaga lume arabă, iar pledoaria sa deschisă pentru afirmarea identităţii egiptene îi va genera dispute pentru recunoaşterea locului pe care îl ocupa în literatura universală.

Realismul romanelor sale va fi incitant şi va deschide noi perspective de receptare a culturii şi civilizaţiei arabe. Naghib Mahfuz va demonstra că libertatea de a scrie este singura care răzbate într-o lume dominată de conflictele şi dificultăţile de acceptare a diversităţii culturale. Cu o tematică socială despre lumea arabă descrisă în detaliile mai puţin cunoscute, romanele sunt traduse în întreaga lume. Editura Polirom a publicat din opera sa: O plimbare prin palat, Palatul dorinţei şi Strada Zahărului, din Trilogia Cairoului, Băieţii de pe strada noastră, Pălăvrăgeală pe Nil şi Teba în război. Nicolae Dobrişan şi Costel Dina au tradus din limba arabă două romane, Hoţul şi câinii (apărut în 1961) şi Cafeneaua Al-Karnak (1974), şi au fost publicate într-un singur volum la Editura Polirom în 2024. Cele două scrieri au ca element comun crearea unui spaţiu pentru dialogul intercomunitar, accentuând nevoia de comunicare în situaţii-limită.

Naghib Mahfuz alternează, într-un stil deja recognoscibil, dialogul social despre identitatea valorilor egiptene cu dialogul interior, mod de defulare a temerilor pentru alegerile făcute în situaţii de criză. Întreaga psihologie a personajului principal al romanului Hoţul şi câinii pare a se circumscrie concepţiei lui Alain (Vingt leçons sur les beaux-arts, 5-čme ed., Gallimard, Paris, 1931, p. 129) că „marea idee tragică este ideea destinului”. În acest areal se înscrie destinul lui Sa‘id Mahran, cel care a fost trădat de soţie, face mulţi ani de puşcărie, este eliberat şi descoperă aceeaşi lume a corupţiei, fiica nu îl recunoaşte şi nu îl acceptă, iar mediul religios îi oferă adăpost ca o concesie făcută unui delicvent. Va avea de ales între „drumul resemnării”, în accepţiunea lui Schopenhauer, din Viaţa ca voinţă şi reprezentare, şi un scenariu agonal, care va conduce la moartea sa, efectul atitudinii sale consecvente de a se răzbuna revenind la viaţa de hoţ şi la crimele care l-ar elibera de ura generată de trădarea soţiei.

Romancierul conduce cu abilitate discursul narativ plonjând deseori în reflecţii sentimentale pentru atenuarea tragismului destinului. Naghib Mahfuz propune o altă faţetă a iubirii, cea afectată de dezamăgire, sursa unei uri care se poate stăvili numai prin crima pasională. Este o tristeţe generală, hoţul nu îşi va găsi locul, nu se va regăsi nici în spaţiul religios, nici în casa unei prostituate, de care încearcă să se îndrăgostească, dar pentru care are doar compasiune pentru destinul ei, al femeii care se vinde pentru un trai la limita supravieţuirii. Libertatea redobândită nu este şi libertatea interioară: „Prima noapte în libertate. Singur cu libertatea (s.n.). Sau cu Sheikh-ul pierdut în cer. Cel care repetă cuvintele şi nu le poate înţelege se îndreaptă spre infern. Dar oare există un alt refugiu unde aş putea să mă adăpostesc?” (p. 28). Este vocea interioară, este o „închisoare” din care nu poate ieşi. Dacă ar fi să identificăm cuvinte-cheie ale acestui roman, am alege: libertate, noapte, fereastră, trădare, scenariu agonal. Sa’id va schimba doar mediul, claustrarea va rămâne, iar fereastra este liantul cu lumea întunericului. În puşcărie avea o fereastră prin care răzbătea speranţa că se va elibera, la apartamentul lui Nur privea pe fereastră spre cimitir şi nu putea să iasă din casă, fiind urmărit de poliţie pentru crima săvârşită în prima noapte după eliberare. „Ar fi o victorie să-i împuşte pe Nabawiya (soţia trădătoare, n. n.) şi pe Aleş… Şi apoi să fugă în străinătate, dacă ar fi cu putinţă” (p. 62). A fost dorinţa de răzbunare mai puternică decât raţiunea, întunericul îi va juca feste, va împuşca pe alt locatar al casei în care o lăsase pe soţia sa. Atmosfera dominantă va fi noaptea de dincolo de fereastră, o noapte a deznădejdii. Se va confesa în întuneric în faţa ferestrei spre cimitir, va dialoga cu sinele despre dificultatea opţiunii spre a alege un drum bun al destinului. Ce vedea prin fereastra detenţiei, ce vede noaptea prin fereastra spre cimitir? În acest cadru îşi va spune povestea, cum a furat prima dată pentru a-şi ajuta mama bolnavă şi ignorată la spital, cum se va specializa în a fura de la bogaţi, care obţinuseră ilicit averile, cum va trăi în lumi paralele, în cea a hoţiei şi în templu. „Ar vrea să poată comunica într-un fel sau altul cu ceilalţi oameni pentru a le mărturisi ce îl covârşeşte în tăcere şi singurătate şi pentru a-i asigura că el va ieşi victorios, chiar dacă asta se va întâmpla după moarte. E singur în faţa tuturor, dar ei nu ştiu, nu-şi dau seama încă de povestea tăcerii şi a singurătăţii (s.n.), nu înţeleg că şi ei au o poveste a tăcerii şi a singurătăţii, iar oglinda care le reflectă chipurile este neclară şi înşelătoare, făcându-i să-şi închipuie că văd pe cineva străin” (p. 88).

Citatul este esenţa romanului Hoţii şi câinii, este pledoaria pentru a vedea dincolo de imaginea reflectată subiectiv de oglindă, este tragismul destinului sub povara tăcerii şi a singurătăţii şi ancorarea într-un scenariu agonal.

„Noaptea de dincolo de fereastră respiră o tristeţe autentică” – acesta este cadrul de referinţă. Regăsim o secvenţă narativă care ar putea fi un motto al acestui roman: „Dacă trădarea latentă s-ar putea citi pe chipul omului, la fel ca urmele febrei pernicioase, frumuseţea n-ar mai părea nelalocul ei şi multe inimi ar fi scutite de jocul capcanelor” (p. 81). Lumea protagonistului este o lume la limită, care va fi înlocuită cu spaţiul destinat exclusiv cuvintelor în dialog interior, salvator de la tăcere şi singurătate. Este graniţa dintre casă şi cimitir, dintre a trăi claustrat sau a fi claustrat, departe de viaţă, deci în întunericul nopţii şi al morţii. Aşa se va sfârşi şi romanul, pentru că, precizează autorul, „Cine suferă din pricina întunericului, singurătăţii şi aşteptării nu suportă minciuna” (p. 106).

Cel de-al doilea roman, Cafeneaua Al-Karnak, a fost inspirat ales pentru a fi publicat în acelaşi volum de către Editura Polirom. Scrise la distanţă de mai bine de un deceniu (1961 şi 1974), ambele au ca fundament ideea de a alege un spaţiu pentru dialog. Dacă romanul Hoţul şi câinii (câinii fiind numiţi reprezentanţii opresiunii poliţieneşti) este grefat pe ideea destinului tragic generat de trădarea iubirii şi căutarea unui spaţiu pentru a fi locuit de cuvinte, dialogul interior, al doilea roman apelează la aceeaşi idee, a unui spaţiu pentru dialog, de această dată fiind o cafenea, iar dialogul este între generaţii cu orientări politice diferite. Spaţiul este însă supus observaţiei şi delaţiunii, tinerii vor fi arestaţi pentru exprimarea în spaţiul public a ideilor revoluţionare, iar bărbaţii şi femeile vor fi arestaţi pentru că se aflau în acel loc, şi apoi eliberaţi, cu o condiţie: de a deveni colaboraţionişti. Este sistemul politic dictatorial dintr-o anume perspectivă a istoriei, care şterge graniţele dintre detenţia politică şi colaboraţionism. „Înfrângerea şi angoasa dezintegrează valorile” (p. 119), va spune un personaj, ceea ce continuă abordarea tragică a destinului din romanul anterior.

Scriitura susţine viziunea lui Th. Lipps despre psihologia tragicului modificată de mutaţiile pe care le poate obţine în urma reflecţiilor asupra esenţei tragediei. Este teza afirmării umanului realizate prin căderea personalităţii, dobândirea valorii prin declin. Este descoperirea mecanismului negare-afirmare, necesar pentru înţelegerea eului propriu prin percepţia celuilalt în forma lezării sentimentului obiectivat al valorii de sine (Ästhetik, Erster Teil, Hamburg-Leipzig, 1903, p. 564). Personajele acestui roman reunite într-o cafenea se vor susţine prin prietenie, iubire neîmpărtăşită, afinităţi politice, toate cu un destin tragic. Romanul este un amplu dialog despre integrare, reformare şi păstrarea valorilor tradiţionale fără aderarea la o direcţie politică. Cafeneaua este locul unde se dezbate cum să rezişti schimbărilor, tentaţiei corupţiei, prostituţiei într-o lume ameninţată de războiul intern. Este şi destinul scriitorului Naghib Mahfuz, contestat pentru ideile sale, dar care a rezistat în funcţii de conducere în Ministerul Culturii din Egipt şi care a suferit un atentat la viaţa sa.

Cu o carieră impresionantă, de 70 de ani de creaţie, deţinătorul Premiului Nobel pentru literatură, Naghib Mahfuz, rămâne o voce rezonantă a literaturii universale şi o voce a unei actualităţi atemporale.