Lumi de atmosferă la graniţa disforiei

Disforia este o tulburare a dispoziţiei care se manifestată printr-o stare de tristeţe şi frică. Reţinem din definirea noţiunii numai această parte, care poate explica starea emoţională a personajelor într-un context narativ, context bazat pe explorarea realismului magic în creaţia scriitorului japonez Toshikazu Kawaguchi. Romanul său Înainte să ne luăm rămas bun este a patra carte din seria Până nu se răceşte cafeaua, serie vândută în peste 4,5 milioane exemplare. Succesul fulminant s-a datorat ineditei provocări de introspecţie psihologică pe care scriitorul nipon o propune apelând la două concepte reper: lumi de atmosferă şi disforia, starea tensională care se instalează când personajul se plasează între o lume reală şi una imaginară, de această dată nu o proiecţie în viitor, ci o călătorie în trecut. Toshikazu Kawaguchi a fost scenarist, regizor şi producător în lumea teatrului nipon. Piesa Până nu se răceşte cafeaua a fost un real succes, iar autorul a transformat-o în roman şi a fost ecranizată cu titlul Cafeneaua Funiculi Funicula. Povestea va fi continuată şi în alte romane: Fericirea într-o ceaşcă de cafea, Până nu se şterg amintirile şi, în 2024, volumul Înainte să ne luăm rămas bun.

Cele patru poveşti de viaţă din volumul Înainte să ne luăm rămas bun se circumscriu călătoriei în timp, dar nu una în viitor, ci una în trecut, şi nu pentru a îndrepta destinul, ci pentru a avea un ultim moment de dialog cu fiinţa iubită (folosim acest termen pentru că un personaj este câinele Apollo), imaginar, firesc, pentru a restabili un echilibru emoţional, a atenua o tristeţe şi o frică de vinovăţie. Întoarcerea în timp se face numai dintr-un singur loc, o cafenea, unde funcţionează restricţii pentru cei ce îşi doresc această regresiune a timpului: întâlnirea durează doar până se răceşte cafeaua, nu pot determina cursul destinului, nu se pot desprinde de scaunul obligatoriu pe care se aşază. Se va produce voluntar o dilatare a timpului trăit astfel şi se va instala o stare de acceptare a ceea ce soarta a decis să se întâmple. Este şi un act de autoflagelare, să mai trăieşti o dată ceea ce a fost în grila de tristeţe şi, ulterior, regret. Starea cataleptică este însă amprentată oniric. Personajele se transformă în fuior de fum alb, pierd concreteţea fizică, se înalţă asemeni unui vis şi de acolo se plasează în întâlnirea cu persoana invocată: soţia, câinele crescut ca pe propriul copil, logodnicul şi tatăl.

În prima povestire, soţul vrea să se întoarcă în timp pentru a spune copiilor că mama lor va avea un accident şi va sta în comă doi ani. Nu va îndrepta destinul, dar va afla cât a însemnat lipsa lui din familie, cum au judecat copiii aceste plecări în lume şi cum regretele de acum nu pot suplini absenţa de la evenimentele familiei. Află că soţia îi aducea pe copii în această cafenea, un prim loc al iubirii lor, pentru a marca ziua căsătoriei şi astfel, fără el, consemna în registrul amintirii iubirea pentru soţul său. Cât nu se răceşte cafeaua are timp să îi spună că o iubeşte şi să audă aceleaşi cuvinte, un dialog la care a visat.

Rămas bun, Apollo este povestirea simplă, în aparenţă, care propune lectorului catalizarea unui sentiment tragic. Apollo este câinele pe care familia îl va adopta. Soţia îl va considera copilul primit compensatoriu de la viaţă, un copil pe care ea nu a putut să îl aibă. Îl va iubi urmărită permanent de un sentiment tragic: mama îşi va îngropa copilul. A vrut să fie cu el până în ultima clipă, dar a adormit şi a pierdut clipa. Întoarcerea în trecut la cafeneaua magică şi-o doreşte pentru a-l mai vedea o dată în viaţă.

Cele două povestiri sunt independente ca subiect, dar au elemente de liant, ceea ce conferă unitate naraţiunii, volumul putând fi la final considerat un roman cu patru capitole: cafeneaua este locul de desfăşurare a acţiunilor (aniversarea căsătoriei sau popas al bărbatului însoţit de câine), deci există o familiaritate care atrage ca un magnet personajele, fără ca acestea să ştie detaliul, personajele sunt marcate de tristeţe şi plâng în momentul rememorării, lacrimile fiind un liant între cele două lumi. Starea cataleptică, dematerializarea corpului personajului, care doreşte întâlnirea cu persoana iubită, este starea specifică atmosferei fantastice.

Gradual, Toshikazu Kawaguchi va adăuga în cea de-a treia povestire, Cerere în căsătorie, un element care va asigura plasarea naraţiunii în zona fantasticului: un obiect va fi adus în actualitate, el aparţinând trecutului. Este intruziunea fantasticului şi sentimentul de fantastic resimţit de protagonist. „Fisura” în actualitate va creşte gradul de emoţie artistică produsă de tabloul rememorării unui timp recuperat. Este şi o atmosferă de grad secund, cea anticipată, care uneşte sub-lumile de atmosferă cu lumea reală. Scriitorul nipon reuşeşte să creeze şi sentimentul neputinţei: între lumea reală şi lumea „imaginată” prin regresie temporală se interpune un obstacol, convenţionalul transformat într-o prejudecată. Atmosfera este bine concepută: de la dialogul cu proprietarul cafenelei şi, mai ales, cu femeia care îmbie clienţii să încerce experienţa la prezenţa enigmatică a femeii în alb care ţine scaunul ocupat aproape toată ziua (doritorul trebuie să fie de faţă când se ridică aceasta pentru câteva clipe şi să ocupe scaunul pentru a începe experienţa întoarcerii în timp). Este în această stare, aproape fantomatică, şi o concreteţe materială, pentru că a depăşit timpul de consumare a cafelei, până aceasta se răceşte, şi atunci a fost transformată într-o prezenţă captică a cafenelei.

Ceea ce este remarcabil ca tehnică de sugestie este prezenţa „fizică” a protagonistului poveştii, care nu dispare după trecerea graniţei în lumea de atmosferă, cea imaginată, reconstituită, o proiecţie a amintirii. Este, în esenţă, capacitatea personajului de a proiecta mental atmosfera lumii din care vine şi a recunoaşte atmosfera lumii care a rămas o amintire. Toshikazu Kawaguchi apelează la implicarea lectorului în receptarea textului şi propune ipoteza că între receptor şi lumea evocată într-o creaţie de atmosferă se interpune o conştiinţă care reflectă.

Şi în a patra povestire, Fiica, autorul conduce atmosfera în aceeaşi zonă a recuperării amintirilor şi a înlesnirii dialogului explicativ. Fiica are remuşcări că s-a purtat distant cu tatăl său, că s-au despărţit supăraţi şi el a murit în urma cataclismului tsunami. Ar vrea să îl întâlnească pentru a-şi manifesta regretul pentru atitudinea sa, pentru a-i spune cât l-a iubit. În această ultimă poveste de viaţă regăsim un element de biografie a autorului, o scenă similară, pe care scriitorul o regretă.

Pentru a adăuga tuşe groase emoţionale, scriitorul nipon va susţine textul de atmosferă cu mărci care identifică o „convenţie instituţionalizată”, care conturează un univers circumscris spaţio-temporal, uşor de decriptat, şi, mai ales, un univers afectiv, pe care îl va cataliza cu un unic scop: de a recupera un timp al amintirii care generează o trăire euforică sau disforică. Este o lume recognoscibilă şi tocmai acest atribut îi conferă stranietatea experienţei întoarcerii în timp pentru activarea memoriei: „Dar cuvintele mele vor rămâne în memoria lui? (se întreabă logodnica părăsită)/ – Exact./ Aşa cum i le spun?/ Da, dar depinde de el dacă vrea să vă creadă sau nu” (p. 127). Hikari rămâne cu îndoiala că a fost părăsită nu pentru o altă relaţie, ci pentru că el ştia că mai are puţin de trăit, cardiac fiind, şi nu a vrut să o facă să sufere.

Finalul volumului ar merita o întoarcere la text pentru a identifica o imagine care devine cadru de referinţă: Nagaru, proprietarul, având fetiţa în braţe priveşte portretul soţiei sale care a murit la naşterea copilei. Este un dialog între două lumi de atmosferă, iar liant este ospătăriţa Kazu, cea care i-a îmbiat pe clienţi să aibă experienţa întoarcerii în timp pentru recuperarea unui sentiment sau a unei imagini finale. Ea este cea care îi spune lui Nagaru despre soţia sa, urmărindu-i privirea: „Este fericită”. În fapt, ea este mediumul între aceste lumi de atmosferă şi cea care face posibilă consumarea tragică a amintirii, trecând-o din registrul disforiei în cel al euforiei, al asumării unui destin fără regrete. Lumile de atmosferă sunt identice, este identificat sau sugerat detaliul care potenţează atmosfera de miraculos.

Toshikazu Kawaguchi a ştiut intuitiv, apoi cultivat, să exerseze scrieri aparent fără complexitate structurală, dar care activează resorturi emoţionale atât de fireşti încât au puterea de a genera autoidentificarea lectorului cu circumstanţele evocate, apelând la obişnuite „obiecte” generatoare de atmosferă, cafeneaua, dialogul, degustarea unei cafele, intervalul dintre real şi imaginar, impunând, astfel, o „conştiinţă care reflectă”. Scrierile sale, la graniţa realismului magic cu oniricul, au un element uşor recognoscibil ca fiind familiar şi dorit: plăcerea de a savura o cafea, timp în care poţi recupera un timp reflexiv şi poţi trăi în lumi de atmosferă.