Suspendarea timpului între impresie şi reminiscenţe

Taichi Yamada a fost şi a rămas un nume reprezentativ al literaturii japoneze. Romancier şi dramaturg, Taichi Yamada şi-a exersat talentul prin a scrie scenarii de cinematografie, recompensate cu prestigioase premii. Cel mai cunoscut este scenariul său pentru filmul Copilărie, pentru care a primit Premiul Academiei Japoneze şi Premiul pentru scenariu al Uniunii Scriitorilor din Japonia. Romanul Străini (1987, publicat şi de Humanitas Fiction în 2007 şi 2024) a fot distins cu Premiul Yamamoto Shugoro în 1988 şi ecranizat de două ori. Aceste recunoaşteri internaţionale i-au asigurat lui Taichi Yamada un loc binemeritat în literatura universală.

Romanul Străini (traducere în limba română şi note de Iuliana Oprina) este construit într-o atmosferă halucinantă, la graniţa dinte fantastic şi iluzoriu. „Prea multă linişte” este anticamera singurătăţii, iar personajul principal, un scenarist de 48 de ani, resimte acut acest sentiment; recent divorţat, cu un băiat student care nu îi vorbeşte, şi orfan de ambii părinţi de la 12 ani, Hamada defineşte intervalul tăcerii împovărătoare drept culoar al singurătăţii şi se va lăsa marcat emoţional de acest cadru. Va încerca o „umplere a timpului personal” printr-o întoarcere în spaţiul copilăriei, prin reactivarea unor impresii şi reminiscenţe de amintire. Plonjarea în trecut este însă filtrată de elemente de noutate, care împiedică dislocarea din timpul prezent pentru retrăirea emoţională a imaginilor reprezentative pentru o copilărie la graniţa dintre singurătate (moartea tragică a părinţilor şi apoi a bunicului) şi firescul unei vieţi recuperatorii prin reconfigurarea ideii de familie.

Romanul lui Taichi Yamada aminteşte de teoria reminiscenţei, teoria platoniciană conform căreia omul recunoaşte idei, imagini pe care le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară. În cazul naraţiunii lui Yamada, personajul principal se confruntă cu imaginea terifiantă a morţii părinţilor, imagine care îi va declanşa alte amintiri. În linia demonstraţiilor lui Marcel Proust din celebra lucrare În căutarea timpului pierdut, impresiile şi reminiscenţele se plasează la graniţa dezvoltării unor noi trăiri. Activarea unor reminiscenţe, secvenţe depozitate emoţional, în aparenţă fără o succesiune sau o logică a straturilor în care sunt plasate, produce repetarea perfectă a unui detaliu, nesemnificativ în aparenţă. Acesta va genera reconstituirea întregului eveniment din care a fost dislocat, de această dată având o mai mare pregnanţă decât cel din care se revendică.

Impresiile confuze surclasează ca intensitate reminiscenţele, de aceea reacţiile emoţionale la impresiile imediate sunt mai puternice. Romancierul japonez jonglează cu aceste straturi de reactivare a memoriei şi alternează plasarea în prim-plan a detaliului nesemnificativ, dar care reconstituie evenimentul de altădată, şi a impresiei produse de contactul cu o lume halucinatorie. Ideea de a jongla este susţinută şi de prezenţa unui jongler în teatrul unde Hamada îşi va întâlni părinţii morţi, în fapt, holograme ale acestora. Toate detaliile se circumscriu astfel unei atmosfere tangente cu fantasticul şi straniul, pentru că va aduce de fiecare dată elemente care produc indecizia plasării în cele două lumi, reală şi a hologramelor. Pe principiul vaselor comunicante, secvenţele reamintite şi cele ce se produc într-o actualitate greu de acceptat – a sta împreună cu părinţii morţi în casa copilăriei într-un timp prezent – sunt supuse unui transfer între cele două lumi, generând starea de uimire în faţa imprecisului. De aici şi alterarea stării de sănătate psihică. Pentru a crea un indice de credibilitate crescut, Taichi Yamada introduce o idee declanşatoare de mister: prezenţa personajelor invocate, părinţii şi femeia parteneră iluzorie de viaţă dispar la final întocmai ca hologramele, prin disipare, nu înainte de a avea un efect devorator de energie, încât Hamada devine palid şi epuizat până a nu se mai ridica din pat, iar starea psihică este asemănătoare unui nebun. Astfel personajele prin cadrele în care sunt plasate aparţin deopotrivă unei lumi reale şi unui trecut recuperat prin reminiscenţe şi impresii.

Elementul declanşator al registrului rememorativ este o scenă terifiantă: „Ultima amintire din copilărie legată de Asakusa erau urmele de sânge ale părinţilor mei rămase pe bulevardul din faţa teatrului (...)” (p. 39). Este simbolic locul unde va începe povestea halucinatorie a întâlnirii cu părinţii săi. Asemănarea este uluitoare, protagoniştii îşi păstrează vârsta, părinţi de treizeci şi şase de ani şi fiul de patruzeci şi opt. Este o fisură în logica temporală, care va alimenta atmosfera de incredibil. Îndoiala funcţionează demonstrând pendularea între realitate şi imaginar. Întâlnirea cu părinţii îl scosese din „întunericul singurătăţii”. „Dacă halucinaţiile mele făceau posibil acest lucru, eu eram dornic să mă las pradă lor. Frica îmi dispăruse ca prin minune” (p. 95).

Hamada este conştient de planul imaginativ şi chiar se întrebă dacă existenţa părinţilor este doar în prezenţa sa, pentru că doar el merge în vizită la ei. Contactul cu stafiile va avea un efect distrugător: se produce un transfer de energie, stafiile fiind parcă nişte vampiri care, paradoxal, nu produc spaimă, ci o acalmie şi o împăcare cu sine. Personajul trăieşte evident în două dimensiuni, care sunt convergente prin locul amintirilor copilăriei. Iar liant între aceste lumi este întotdeauna o femeie, chelneriţa din restaurant şi femeia singură din imobilul său. Alterarea stării de sănătate este motivată: „Aşa păţeşti când iei contact cu lumea de dincolo. Aşadar părinţii mei îmi insuflau o energie bolnăvicioasă şi continuau, din umbră, să mă sece de viaţă. Nu, nu părinţii mei. De vină era acel ceva care le permisese să se întoarcă pentru un timp în această lume şi care poate încă nu voia să-mi dea drumul” (p. 184). Atmosfera este acutizată şi de conştientizarea că hologramă este şi femeia, vecina sa, care tot de singurătate suferă. Sângele, ca element reperabil, este argument al unui prezent, martora care a văzut scena este agentul care impune ancorarea într-o stranietate, sursă a stării de incertitudine. Rămâne întrebarea: în ce dimensiune se plasează acţiunea? Suspendarea bruscă a timpului şi întâlnirea cu părinţii nu este o întoarcere în trecut, ci o continuare a relaţiei cu părinţii, ambele părţi fiind conştiente că este nefiresc ca să se întâlnească tineri fiind cu un copil ajuns matur. Este o suveică a timpului cu irizări în trecut şi un prezent hipnotic.

Ceea ce încearcă romancierul să sugereze este că mediul familial este cel marcat negativ, cu tragedii şi însingurări. Familia sa a dispărut tragic, familia prin căsătorie este o experienţă tristă. Nu este o recuperare a trecutului, trecutul nu se poate replica. Ceea ce a rămas ca reminiscenţe devine activ până se consumă, acestea ard incandescent producând întoarcerea în timpul copilăriei şi în casa copilăriei. Într-un crescendo gradual, Taichi Yamada concepe sugestiv finalul romanului: casa părintească a fost recent demolată, terenul a fost nivelat şi urmează a fi ridicat un complex rezidenţial. Dar gestul de a înlătura iarba crescută pe acest loc, deci de a atinge în profunzime trăirile unui trecut tragic, este semnificativ şi imaginea este un verdict: plăcile marcau mormântul părinţilor – o imagine a trecutului asumat şi conştiinţa că nu mai sunt reminiscenţele care să alimenteze nemulţumirea, tristeţea instalată după moartea părinţilor.

Titlul romanului, Străini, semnifică nu numai atmosfera fantastică şi personaje ce sunt străine, deopotrivă, unui prezent şi unui trecut revigorat prin reminiscenţe şi impresii, ci şi locul acestor depozitare ale stranietăţii: casa, interiorul. Spaţiul familial rămâne astfel străin, fără prezenţa părinţilor morţi subit, şi apartamentul său este la fel de străin prin însingurarea personajului şi prin starea de boală fizică şi psihică. Este un spaţiul gol, este un gol existenţial în lipsa reperelor de identificare într-o lume a firescului. Şi astfel se atinge un substrat al conştiinţei de sine, al inadaptării, al străinului generat de alteritate.

Adaptarea cinematografică după romanul lui Taichi Yamada va contribui la succesul în timp a acestei scrieri de o impresionantă profunzime psihologică.