Fericirea pură la vârsta târzie

Scriitorul german Bernhard Schlink a debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul roman dintr-o trilogie care avea să fie de succes, pentru că genul policier este de impact. Notorietatea o va câştiga însă prin romanul Cititorul, tradus şi în limba română în şase ediţii, roman de circulaţie internaţională în peste patruzeci de limbi şi ecranizat în 2008. Cu povestirile Evadări din iubire (2003, 2014) şi Culorile despărţirii (2022) se va apropia de o temă care îi va asigura empa­tia publicului cititor: timpul dinaintea plecării într-o altă viaţă. Romanul Vârsta târzie este o pledoarie pentru cum să trăieşti moartea înain­te de moarte. Ai timp când nu mai ai timp! Cu aceste reflecţii se derulează ultimele luni de viaţă ale universitarului Martin Brehm, cel ce a trăit cu întârziere viaţa, timp de decenii s-a dedicat studiului, s-a căsătorit târziu, are o soţie mult mai tânără decât el şi un băieţel care ar trebui să îl vadă îmbătrânind. Bernhard Schlink alege ca timp limită un timp al bolii care poate fi suportată, dar care îl obligă să gestioneze fiecare clipă. Eliminând rutina rămân puţine lucruri importante. „Nu moartea de care ai murit, ci moartea pe care n-ai trăit-o” (p. 32). Aceasta este concluzia în apropierea momen­tului-prag. Protagonistul îşi trăieşte moartea: „a-ţi gândi moartea este altceva decât a o simţi” (p.47). El rămâne consecvent cu sine: a scris toată viaţa pentru a se sustrage vieţii, un mod de introvertire, scrie paginile testamentare pentru a se sustrage de la moarte. Scrisul devine astfel axa subiectivităţii, un mod de defulare şi de dominare a timpului. A scris pentru sine, nu pentru alţii. Şi redactarea testamentului este un mod de a se elibera. Este maniera de echili­brare emoţională. Prin scris trăieşti, prin scris pregăteşti moartea. Spunând familiei că va muri transferă povara despărţirii asupra mem­brilor ei, îi face coparticipanţi la despărţire. Întreaga familie trăieşte moartea morţii.

Testamentul său este o sumă de eseuri reflexive despre Dumnezeu, dreptate, iubire, un dialog cu sine, cu momentul de desprindere din cotidian, un moment de deplină sinceritate. O carte ca într-o carte autobiografică, un roman al reflecţiilor într-un roman despre limită. „Moartea deveni şi ea ceva cotidian” (p. 98). „Viaţa trebuie trăită în aşa fel încât să se fi împlinit oricând te ajunge din urmă moartea” (p. 100).

Ulla, soţia sa, este pictoriţă. Este adepta picturilor abstracte „care nu-ţi arată ce vezi cu ochii, ci cu sufletul” (p. 108). Este o altfel de percepţie a imediatului, de trăire a vieţii. Scriitorul complică schema narativă, introduce dubla viaţă a Ullei, prezenţa amantului implică o nouă întrebare: „O bucura pe Ulla să fie dublu iubită? Sau o bucura jocul cu cei doi bărbaţi, cu cele două vieţi, cu secretul – şi faptul că ea controla jocul”. Această dualitate îl caracteri­zează şi pe protagonist, este jocul cu viaţa şi cu moartea, cu trecutul şi cu prezentul continuu. Iubirea în apropierea morţii se focalizează, se esenţializează, se obiectivizează, se îndepărtează – este o altfel de moarte, moartea iubirii iubind. Tabloul Ullei cumpărat de Gundolt, iubitul ei, îi reprezintă viaţa: „un vârtej care învârte-n cerc nişte zdrenţe pestriţe, absorbindu-le” (p. 199). Aşa se simte Ulla în căsătorie, depersonalizată, nesemnificativă în ciuda strădaniilor sale, totul e în cerc cu viaţa făcută „zdrenţe”. Astfel îşi motivează nevoia de dublu, o compensare a unei duble trăiri, a ieşirii din vârtej. Cercul este semnificativ şi pentru viziunea despre familie a celor doi parteneri: este relaţia de familie în care el, bărbatul, este centrul care decide, cu dorinţa de a-i face pe toţi dependenţi de el. Înainte de a muri îşi doreşte să îi facă pe toţi dependenţi de textul testamentului său, să le coordoneze vieţile şi de dincolo de viaţă.

Finalul romanului propune însă, eliberator, ieşirea din vârtej: o linişte care anunţă un apus ce oricum va fi să fie, dar în acelaşi cadru, împre­ună, cu privirea spre mare şi sub cerul ce se întunecă treptat. Până la această imagine de împăcare cu sine şi cu lumea a trebuit să stră­bată criza vârstei de mijloc: „Eu ştiu ce vei spune, iar tu ştii ce voi spune”. Această rutină înţeleasă ca iubire este cea care cere dublul, în aceasta rezidă tema esenţială a romanului: cum să rezolvi criza fără a ieşi din cerc şi stăvilind vârtejul stereotipurilor.

Bernhard Schlink propune o altă privire a vieţii, nu în curgerea ei firească, ci dinspre final spre clipa în care este conştientizată moartea. Acest interval răstoarnă relaţia imagologică, impune un nou ritm, un nou spectru axiologic. Este o trăire acutizată, emoţional negativă, iar personajul romanului, altfel un intelectual care dăruieşte şi se dăruieşte, în esenţă este un dominator al cercului familial pentru a deţine controlul absolut. A iubi înseamnă a-şi trăi ceea ce îşi doreşte fără a ţine cont de orizontul de aşteptare al celor din preajma sa. Este un introvertit care se manifestă prin iluzoria iubire protectoare. În fapt, se protejează pe sine de înstrăinare, de însingurare, de despărţiri, chiar şi de despărţirea de viaţă.

Bernhard Schlink este scriitorul care ştie să evite rutina subiectelor sentimentale intrând însă în zona tentantă a acestora. Este un joc pentru a atinge acest subiect şi a-l rezolva cu sens schimbat. Există două straturi narative, unul explicit, într-o linearitate uneori edulco­rată, şi un al doilea, al neliniştitoarelor întrebări asupra trăirii intervalului între ultima clipă a vieţii fără final preconizat şi clipa desprinderii de viaţă.

Fericirea pură la vârsta târzie este imaginea clipei tihnite înainte de apus, consumată cu amintirea vieţii în doi: „Fericirea pură însemnau minutele când Ulla se aşeza în nisip lângă şezlong, rezemându-şi capul de al lui. […] îşi împărtăşeau o amintire, un gând, o observaţie, el îi spunea că o iubeşte, ea îi spunea: «Şi eu pe tine, Martin» şi aşteptau până când soarele se scufunda în mare” (p. 218). Fericirea pură este chintesenţa amintirilor comune susţinute de o confirmare şi durează până la unirea cerului cu marea, pierderea liniei de orizont în întune­ricul serii anunţate. Este un timp al fericirii pure şi un spaţiu deschis al căderii universale ca simbol al morţii. Este un final dorit ce amin­teşte de Toamna lui Rilke: „Şi cade-n nopţi adânci pământul greu/ de lângă stele în singurătate.// Noi toţi cădem. Mâna de colo cade./ Şi altele, şi toate, rând pe rând./ Dar este Unul care ţine-n mână/ căderea asta. Nesfârşit de blând”. Liantul cu naraţiunea lui Bernhard Schlink este privirea spre cer, testamentul său în care eseurile despre Dumnezeu sunt domi­nante, ca atmosferă, şi credinţa că toţi au acelaşi final, nu însă şi acelaşi sfârşit în liniştea com­promisului ce motivează dublul iubirii. Bernhard Schlink propune câteva semnificaţii ale acestui spaţiu final. Este un spaţiu în egală măsură închis, un spaţiu al refugiului, al sustragerii instinctive în jocul cu viaţa şi cu moartea. Este un refugiu în natură pentru a avea o deschidere spre necuprins. Este şi un spaţiu al memoriei, al recuperării trecutului comun, recuperarea amintirii, cea care face punte între Aici şi Acum şi Dincolo şi Uitare. De aceea, era necesar un testament care să reu­nească proiecţiile, pentru că spaţiul se restrânge la fericirea pură a vârstei târzii. Este şi o trimitere la teza freudiană despre existenţa unui instinct al morţii. Este şi imaginea sintetică, Eros şi Thanatos, într-o viziune dinspre limită spre clipa conştientizării limitei. Romanul lui Bernhard Schlink este un exerciţiu bine articulat despre cum poţi sau nu poţi să te desprinzi de viaţă şi despre cum accepţi dublul ca un compromis necesar pentru liniştea acestei vârste derulate fulminant ca un vârtej din pictura reper a naraţiunii.