Ciclorama transferurilor engramei

Engrama reprezintă un liant cu o amintire sau informaţie. Cele unsprezece povestiri din volumul Trupul sufletului al scriitoarei Ludmila Uliţkaia se circumscriu acestei definiţii a transferului de amintire de la un personaj la altul, de salvare a unui univers interior de la singurătate prin intrarea într-o altă dimensiune, cea a memoriei ca model al viitorului. De la memoria episodică la cea semantică (fapte şi idei redate prin cuvinte), la memoria autobiografică şi, finalmente, la cea non-declarativă, memoria glisează spre contra-memorie, cea care provoacă reflecţia asupra tramei sau a pierderii. Autoarea vizează singurătatea şi tipologia iubirii.

„Despre trup ştim mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată. Acolo, pe măsură ce te apropii de această graniţă, se stârnesc nişte vibraţii, se dezvăluie nişte detalii subtile, despre care este aproape cu neputinţă până şi să vorbim în limba noastră minunată, dar limitată. E o apropiere riscantă, periculoasă aproape. Dar, cu cât trăieşti mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic spre ea.“ Această declaraţie a scriitoarei Ludmila Uliţkaia deschide analiza povestirilor reunite sub semnul interogaţiei în faţa morţii, în esenţă, în faţa limitei. Despre misterele trupului, despre semnificaţiile reacţiilor în cazul alterării sănătăţii unui organ s-au scris pagini de istorie a medicinei, despre suflet şi minte au scris psihanaliştii, neurologii, psihiatrii. Mediana acestor cercetări conduce spre definirea a ceea ce se uită sau se transformă în mesaj alterat. Engrama este acţiunea care va întreţine structura arhitectonică a naraţiunilor despre „trupul sufletului”.

Prima povestire, Dragonul şi pasărea Phoenix, precizează un alt detaliu al analizei: „Nu era vorba despre vindecarea Zarifei (în acest caz, boală fizică, în alte povestiri, suferinţa psihică, n.n.), ci despre procesul complex al înlocuirii unui suflet cu altul” (pp. 13-14). Sufletul se transferă unui alt corp, va avea un nou trup, dar cel care îl preia rămâne captiv al amintirilor transferate şi jertfei ce trebuie să o plătească pentru acest transfer. De la prima povestire, Ludmila Uliţkaia propune spre reflecţie şi o altă temă, care semnifică tot graniţă, comunicare şi gestionare a crizei comunicării: multietnicitatea, multiculturalitatea, dialogul culturilor. Dragonul şi pasărea Phoenix, imagini pe covorul ţesut de bărbaţii azeri, semnifică şi confruntarea forţelor naturii şi ale mitului. Înainte de a muri, Zarif este preocupată de o întrebare: prin ce se deosebesc armenii de azeri. Geneticiana îi va vorbi despre alelele comportamentale, variante ale uneia şi aceleiaşi gene, cele care determină în populaţie ceea ce se numeşte caracterul naţional, despre factorii genetici şi cei etnografici, istorici...; cele mai importante sunt alelele răspunzătoare de trăsăturile etnopsihologice. Sunt teme de interes major pentru comunicare şi comuniune. Vom regăsi această ultimă temă ca temă principală în povestirea Străina, în care termenul de străin va deveni conceptul de înstrăinare, coordonatele fiind Irak şi Moscova şi două destine. Ludmila Uliţkaia extinde zona investigată: de la sentimentul de străin într-o ţară face trimitere la a fi „altfel”, adică diversitatea sexuală. Acceptarea diversităţii, de la fiziologic (lesbiene) la diversitatea culturală, se constituie în nucleu al tensiunii receptării acestor stări cu două straturi: unul exterior, al convieţuirii într-un spaţiu străin de cel natal sau al diversităţii sexuale, şi unul interior, al tribulaţiilor psihologice. Transferul se face din spaţiul interior, trup, către suflet. Astfel se configurează ciclorama transferurilor engramei, ale amintirilor şi impresiilor din viaţa anterioară.

Povestirea Alisa cumpără moartea propune o escaladare a acestei graniţe dintre viaţa actuală şi cea viitoare. Alisa vrea să îl determine pe doctor să îi dea prafurile cu care să se sinucidă atunci când va alege ea să fie momentul pentru a nu fi nevoită să se vadă îngrijită după deprecierea fizică sau psihică. Şi în această povestire, scriitoarea apelează la disputa între culturi şi mentalităţi, mama Alisei era jumătate baltică, jumătate poloneză. Dialogul deschis, frontal, şocant, la prima vedere, cu medicul este argumentat astfel: „Pur şi simplu vreau să îmi cumpăr o moarte uşoară” (p. 38). Medicul va fi de acord numai dacă îi va deveni soţie, iar transferul gândului va fi atât de puternic încât el va muri subit, gândul sinucigaş va deveni ucigaş. Dar finalul este remarcabil: viaţa continuă cu un copil, nu al protagoniştilor, ci al fiicei cele mici a soţului, care însă nu va putea să se îngrijească de el, va fi internată la psihiatrie, şi atunci Alisa va deveni mama adoptivă. Este un transfer din gând în trup. Al doilea transfer: tânăra mamă a avut din naştere „buza de iepure”, o traumă. Va da naştere unei fetiţe fără acest „însemn”, un transfer al gândului bun, aşa şi-a dorit ea să fie, frumoasă. Din trupul său se va zămisli gândul bun. Acesta este trupul sufletului şi procesul înlocuirii unui suflet cu altul.

Povestirea Binecuvântaţi fie cei ce... este un altfel de exerciţiu despre transfer, despre engramă. Rugăciunea este un „testament” indirect, în care se reconstituie viaţa Varvarei. Fiicele sale se identifică în acest text amplu şi se miră să o descopere altfel pe mama lor. Rugăciunea-testament este un alt tip de transfer al sufletului prin conştientizarea unor sentimente trăite de Varvara şi inoculate după moartea sa fiicelor. Pe fondul unei neacceptări, a unei lipse de comunicare, acestea au avut convingerea că mama lor nu le-a iubit. Dar, prin transferul sufletului plin de singurătate, cele două fiice se împacă. Ce nu a putut face în timpul vieţii, face după moarte prin transferul sufletului. Carneţelele de însemnări şi traducerea rugăciunii Alexandrei Vikentievna, „Rugăciunea celor bătrâni”, se constituie în ultimele cuvinte: a-şi spune ce are pe suflet, a lăsa cu limbă de moarte a se împlini dorinţa, fiicele să se împace. Este un transfer al gândului dincolo de viaţă, este puterea sufletului, care rămâne în această lume şi după moartea fizică timp de patruzeci de zile, şi în acest timp al trecerii se produce transferul sufletului.

Ultima povestire este simbolic intitulată Serpentina. Este ca o încheiere a acestui demers de a urmări procesul complex al înlocuirii unui suflet cu altul în cazul în care se pierde memoria. Sufletul este un univers de trăiri, gânduri, imagini, amintiri. Dacă acestea se pierd, dacă are loc degradarea cognitivă, care duce la distrugerea memoriei operative, atunci spaima de uitare, spectrul „bolii serpentinei”, va crea un complex psihologic, în care se va conştientiza haosul ce poate fi „văzut” nu tridimensional, ca de obicei, ci într-o altă dimensiune. „Lumea asta scânteietoare nu avea graniţe. Ea se mişca, se desfăşura, se lărgea şi unduia ca o serpentină...” (p. 187). Acest haos inteligent este constituit de structuri fractale, cele definite de Benoit Mandelbrot, prin care se creează imagini artistice (decorative), un alt univers, trupul sufletului. Volumul astfel denumit este despre fenomenele de dezordine (de la dificultăţile dialogului multicultural la comunicarea deficitară intra-grup sau interpersonală). Se ajunge la formarea unor structuri care vor armoniza artistic, emoţional, existenţial un nou trup, cel al sufletului, care va continua într-o altă formă, într-un alt destin. Din aceste structuri fractale derivă povestirile Ludmilei Uliţkaia apreciate de critica literară, aflate pe lista celor mai bune cărţi ale anului 2023 din Library Journal. Cărţile scriitoarei ucrainene, care s-a exilat la Berlin din martie 2022, au fost vândute în peste trei milioane de exemplare şi publicate în peste patruzeci de limbi. Recentele distincţii din 2023, Premiul pentru Pace „Erich Maria Remarque” şi Premiul „Günter Grass”, i-au asigurat o cotă înaltă de receptare în lumea culturii mondiale.