Cunoaşterea lumii: „elimu za dunia”

Recentul roman al scriitorului Abdul-razak Gurnah este un argument al valorii sale literare certificate prin decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2021. Decizia juriului este, în esenţă, o definire a întregii sale creaţii literare. Premiul i-a fost acordat „pentru abordarea fără compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor suspendaţi între culturi şi continente”. Din creaţia lui Abdulrazak Gurnah amintim, în acest sens, Pe ţărm (2001, nominalizat la Booker Prize şi finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (2005, finalist la Commonwealth Writers Prize), Vieţi în derivă (2020, finalist la Orwell Prize Fiction şi nominalizat la Walter Scott Prize).

Romanul Furt propune o incursiune în universul personajelor dintr-o perspectivă deopotrivă tentantă şi trenantă: a povestitului, „a sporovăielii”, cum este definită la un moment dat. Pentru descrierea parcursului existenţial al câtorva personaje, Gurnah susţine naraţiunea prin descrierea unor detalii din care rezultă arta povestitului ca modalitate de explicitare a unei cazualităţi prea puţin evidente. Nu se reţin descrierile, sunt insignifiante, este o curgere lentă a unei naraţiuni despre un personaj, ca o călătorie prin viaţă, ca o derulare a imaginilor din mersul maşinii, timp în care personajele interacţionează. Aducerea în prim-plan a unui nou actant este ilustrarea tehnicii de infiltrare a unui personaj-martor, care va povesti despre un nou cadru social. Rostul său este de a anunţa un nou univers de trăiri într-o comunitate care simte limitele existenţiale, şi spaţiale, şi temporale. Nu personajul pare a interesa pe autor, ci cadrele naturale sau sociale în care acesta este plasat. Este un joc al detaliilor care conduc la configurarea unui destin amprentat de specificul naturii locurilor în care a trăit. Trecutul este mai important decât prezentul. Este ca o filmare din dronă, o panoramare pentru „cunoaşterea lumii”, „elimu za dunia”. „Acum vreau să îmi povesteşti despre tine” – îi cere Juma, grădinarul, cel ce a „sporovăit” despre toate câte le-a văzut în viaţa sa, interlocutorului său Badar, abia ajuns într-o familie ce îl va ajuta din varii considerente pentru a-şi croi un destin.

Poveştile de viaţă se spun oriunde, în casă, în familie, la cârciumă, la recepţia unui hotel sau în spaţii deschise: „Dacă e o întrunire sau ceva de genul ăsta, are loc sub manghier. Oamenii se aşază acolo ca să aştepte autobuzul spre oraş ori să-şi vândă marfa către pasageri ori să stea de vorbă ori pur şi simplu [s.n.] ca să vadă dacă trece cineva. Stau acolo, sub copac, chiar şi când n-au niciun motiv să se afle acolo” (p. 91). În acest univers creat special pentru comunicare prin povestit îşi găsesc loc şi imaginile proiectate drept coşmar, dar plasate la graniţa dintre realitate şi starea de veghe şi în aceasta constă tensiunea atmosferei create. Aceste detalii vor configura profilul protagonistului, un copil nedorit, acceptat ca un gest de compasiune: „Apoi, în întuneric, văzu o figură segmentată ca un vierme, albă, ca o faţă omenească zâmbitoare. O putea vedea încă atunci când închise ochii. Îşi mişca scăfârlia rotundă dintr-o parte în alta, cu ochii albastru-închis rotunzi ca nişte bile. În toţi anii de când îi apărea această figură în beznă, nu-şi dăduse seama ce înseamnă clătinatul capului. Compătimire sau batjocoră?”. Această imagine era o proiecţie a Stăpânei, femeia casei, de care se va simţi îndrăgostit după decenii de viaţă. Coşmarul va persista, iar descrierea făpturii este persuasivă: „Forma ei avea o calitate lichidă, de parcă segmentele ar fi conţinut ceva vâscos şi gelatinos. Părea să zvâcnească, pe cale să se mişte, dar nu se mişca. Plutea la o distanţă nedefinită de el, părând aproape, dar şi la un orizont invizibil, uitându-se cu zâmbetul acela de rău augur” (p. 63).

Personajele romanului sunt prezentate în legături familiale care respectă şi alianţele neconvenţionale, toate aceste „fire” existenţiale reunindu-le într-un „ghem” de afinităţi sau respingeri care dau „mişcarea” interioară a destinelor lor. Raya se va recăsători, fiul său Kerim, personaj principal, va descoperi că are un frate, Ali. Badar nu are familie, vine ca servitor în casa Rayei. Kazim va suferi resimţind o stare de însingurare, pentru că mama sa s-a recăsătorit, se simte abandonat. Badar încearcă adaptarea într-un nou mediu şi este imaginea adolescentului în căutarea identităţii. Fazia avea boala „ducă-se pe pustii” şi va fi copleşită de sentimentul alterităţii în mediile în care va trăi. Badar este un copil fără trecut. Haji, al doilea soţ al Kayei, va involua ca reacţii în mediul de familie sau social, de la a fi afabil, jovial în a fi morocănos, efect al lipsei de comunicare cu soţia.

Tema furtului apare în a doua parte a romanului, prima fiind dominată de imaginea unei vieţi căreia i s-au furat trecutul sau speranţa în viitor. „Furi din cumpărăturile de la băcănie – îi spune Haji lui Badar, suspectându-l că urmează calea tatălui său, Ismail, acuzat de furt şi izgonit din comunitate. De aceea, familia Haji şi Stăpâna nu i-au spus adevărul, să nu se ştie că e rudă cu el. Badar poartă povara imaginii tatălui său biologic. Mama sa rămăsese în sat, ca un însemn al statorniciei, chiar şi cu precaritatea existenţei. Karim, peste ani, va descoperi că o subalternă falsifica sumele şi el va semna actele, ca o complicitate la furt.

Cele două idei ale romanului lui Abdulrazak Gurnah, plăcerea povestitului şi furtul ca o tară ereditară, se vor completa şi vor evolua: Badar din tăcut va deveni un conviveur plăcut, sporovăiala fiind un act al conversaţiei instituţionale: „Clienţii începuseră să îl complimenteze… Zâmbea la această condescendenţă şi sporovăia voios (s.n.), iar clienţii zâmbeau şi ei şi-i mulţumeau” (p. 208). Dar această aşteptare de integrare în noua stare socială este resimţită ca un furt din timpul personal, din călătoria spre cunoaşterea de sine. „Am învăţat să-mi iau viaţa în mâini, să privesc viitorul fără frică”, spune Karim. „Am învăţat să îndur” – spune Badar.

Finalul romanului salvează de la trenare naraţiunea: Karim va fi cel ce va trăda, va pleca împreună cu o vizitatoare, părăsind-o pe Fauzia, aceasta îşi va regăsi dragostea şi echilibrul alături de Badar. Două personaje care s-au confruntat cu limitele existenţei, de la abandon la boala fără leac, vor avea o evoluţie care va salva arta „sporovăitului” de la circumstanţial la accesarea resorturilor interioare ce conferă încredere şi acceptare a vieţii cu privaţiunile sale diverse. Adaptarea la starea de precaritate, puterea de a se integra în noua stare socială sau emoţională, deschiderea spre comunicarea interpersonală, toate vor configura un final optimist, la care asistă personajul-martor, nelipsit în diverse ipostaze, ca o dovadă a petrecerii acţiunii în această lume şi nu în lumea de fantasme generate de tribulaţiile interioare inerente integrării într-o nouă stare socială sau existenţială.

Romanul Furt al scriitorului tanzanian, originar din Zanzibar, Abdulrazak Gurnah aminteşte de tehnica narativă a lui Stendhal, cel care considera că trebuie acordat un loc important micilor fapte reale. Ansamblul acestora va da impresia realităţii, completată parcă de convingerea lui Hugo despre romanul dramatic menit să urmărească mişcările vieţii, să incite observarea detaliilor prin descrieri, o adresare simţurilor, şi spiritului, prin evoluţia personajelor care prin formele diverse să se regăsească în ideea centrală a romanului. În cazul romanului Furt, ideea centrală este cunoaşterea lumii, „elimu za dunia”, prin modalităţi diverse de povestit şi sporovăit, acte de comunicare şi autocomunicare. Este, în esenţă, o comunicare asertivă, de care personajele lui Abdulrazak Gurnah devin conştiente prin plasarea în contexte sociale care le oblige să se cunoască, să se descopere şi să adopte un comportament asertiv.