Ficţiunea unor realităţi

Gheorghi Gospodinov, autorul bestsellerului Refugiul timpului (International Booker Prize), este considerat drept „unul dintre cei mai importanţi scriitori europeni contemporani” (Alberto Manguel). Este o prezenţă activă în cotidianul Dnevnik şi colaborează permanent cu Deutsche Welle. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru. Este cunoscut şi pentru scenarii de film, de unde şi scriitura sa marcată de precizia detaliului, care devine, astfel, semnificativ. La Editura Trei, în colecţia „Anansi. Contemporan”, i-au fost publicate Fizica tristeţii (2021), Un roman natural (2022) şi Refugiul timpului (2023).

Volumul de proze scurte intitulat şi alte povestiri este cartea care adună experienţa a peste un deceniu: „(…) nici un cuvânt nu a fost schimbat [de la prima publicare, n.n.], dar ea nu mai e aceeaşi ca acum 12 ani. În primul rând, pentru că cititorul nu este acelaşi. În al doilea rând, pentru că nimeni nu poate intra de două ori într-una şi aceeaşi povestire, cum tot Gaustin spunea” (p. 8). Arc peste timp, receptarea povestirilor s-a făcut în două epoci istorice diferite, de unde şi perspectiva amplă de semnificaţii a acestor pagini care configurează socialul unui anume timp.

Le Monde a formulat un enunţ care a devenit emblematic pentru Gheorghi Gospodinov: „Scriitorul care a scos ficţiunea bulgară din somnul comunismului”. Povestirile sale fac trimitere la un cadru istoric uşor recognoscibil, Gospodinov părând a fi „vocea cetăţii” în cadrele estetice, un imaginar colectiv valorificat prin naraţiuni scurte, cu multiple ramificaţii în interpretarea simbolurilor acelei epoci comuniste. Aşa cum s-a scris şi în cazul altor autori care au „topit” în structura narativă elemente ale cotidianului aflat în stare „de criză”, universurile fictive structurate prin parabolă, cu efecte de fantastic, au contribuit dintotdeauna la rezolvări remarcabile ale discursului critic din perspectivă socială. Povestirile lui Gheorghi Gospodinov pot fi ţinta a două câmpuri de analiză: estetic şi sociologic. Dincolo de personajele sale, cele mai multe cu un detaliu fiziologic sau emoţional care le plasează în cadrul dizabilităţilor sau al senectuţii în singurătate, societatea este cea care se află în criză. Viaţa trăită în acest univers al cenzurii, pauperităţii şi uniformizării comportamentale este în plină metamorfoză, nu are răbdare ca socialul să se schimbe şi resimte acut acest decalaj între realitate şi ficţiunea realităţii. Astfel sunt trăite convulsiile societăţii. Personajele trăiesc „sub semnul oglinzii interioare” şi îşi doresc ca „oglinda exterioară” să fie în concordanţă cu imaginarul lor. Rezultă o altă realitate, ca un obiectiv focalizat pe imediatul consumat rapid, într-o povestire, uneori de o pagină.

Autor al unor articole de atitudine într-un cotidian bulgar, Gheorghi Gospodinov răspunde provocării de a confrunta conştiinţa colectivă, aşa cum o reperează, ca un observator atent şi incisiv, şi conştiinţa sa, acest proces fiind mai apoi sursă a naraţiunilor sale cu evident impact social. Este ceea ce Émile Durkheim scria în Les rčgles de la methode sociologique: „stările conştiinţei colective sunt de altă natură decât stările conştiinţei individuale; sunt reprezentări de un alt tip. Mentalitatea grupurilor nu este aceea a indivizilor; ea are legile ei proprii…”.

Cu această grilă de interpretare a volumului Şi alte povestiri, devine şi mai interesantă declaraţia lui Gospodinov făcută la momentul lansării în România a acestei cărţi: „Dragi cititori români,// Aceste povestiri sunt scrise într-un alt timp.// Probabil că sună ca Şeherezada. Dintotdeauna am fost atras de poveştile vechi. În cele mai multe dintre ele, stă ascuns un mic miracol sau premoniţia unui miracol. Restul sunt poveşti aproape obişnuite, despre oameni care călătoresc cu trenul, povestesc. Un om îşi pierde auzul şi face o listă cu sunetele pe care trebuie să le audă înainte să devină complet surd. Alţii se întâlnesc timp de două ore, se îndrăgostesc şi, incapabili să trăiască acea iubire, îşi alcătuiesc o viaţă întreagă împreună; astfel, două ore mai târziu, nimic nu va mai fi la fel. Sunt încântat că aceste poveşti vor fi citite începând din primăvara aceasta şi în România (…). Luaţi această carte ca pe o mică plută peste râu, încărcată cu poveşti nespuse, trimisă de pe celălalt mal.// Cu emoţie, Georgi Gospodinov.” (la Radio România Cultural).

În „Cuvât înainte”, autorul face diferenţa între povestire şi naraţiune: „naraţiunea este un text bine structurat, supus unor reguli şi unei tradiţii scrise. Dar (din punct de vedere pur istoric) povestirea a fost înaintea naraţiunii. Ea e vie, neterminată, neglijentă şi fragilă. Aceste lucruri eu le consider de valoare. Povestirea încă mai păstrează amintirea buzelor care au spus-o, a urechilor care au purtat-o” (p. 7).

În povestirea „Omul cu mai multe nume”, Gospodinov surprinde esenţa scrierilor sale. Personajele principale au o anomalie: surd, nebun de tânăr, bolnav, desculţ în plină iarnă, singur, căutând compania altora pentru a spune poveştile ştiute, aflate de la alţii. Nu are însă o poveste personală. Trăieşte prin poveştile lor, uită de sine, nu contează viaţa sa, ci numai vieţile celorlalţi concentrate în poveşti cu tâlc. În „Primii paşi” demonstrează cum reziduurile de amintire construiesc viziunea asupra vieţii. Importante sunt detaliile, nu povestea în sine, obiectele ce reprezentau simbolic o epocă: „Am făcut cunoştinţă cu gondolele veneţiene sub formă de veioze muzicale, iar cu Acropole – ca scrumieră de porţelan destinată doar invitaţilor. Toţi aveau câte o Mona Lisa în dormitor, Cina cea de taină în sufragerie şi natură moartă cu fructe şi felii de pepene în bucătărie. Un secol de aur pentru cultura noastră generală”. Descrierea trimite la consideraţia lui Baudrillard despre „simulacru”.

Gestul Kristinei de a face cu mâna cantonierului este decodat în cheia interpretării ulterioare a gestului similar, dacă l-ar fi făcut cantonierul, ar fi declanşat un accident feroviar. Scriitorul depăşeşte însă simpla imagine fictivă şi accesează resorturile emoţionale ale cantonierului. Toată viaţa va privi cum trece trenul şi va dori să vadă la geamul unui vagon o tânără făcându-i cu mâna. Şi, cum era de aşteptat, autorul va scrie şi „Despre furtul de povestiri”, preluarea unor istorioare aflate circumstanţial şi care produc plăcerea ascultării la redarea într-un alt context.

Gheorghi Gospodinov excelează în constituirea unor scene cu o forţă evocatoare impresionantă. „Un cadou întârziat” are ca personaj unic un bărbat care alege şă trăiască în anonimat, într-un oraş, fără niciun fel de legături. A privi imaginile dintr-un televizor plasat într-o vitrină devine subiectul povestirii. Vede şi aude ceea ce face, îşi vede chipul, îşi aude replicile, este la televizor în direct, în noaptea dintre ani. Acest timp-cumpănă nu este întâmplător ales, este privirea în oglinda exterioară şi în oglinda interioară. Va rămâne uimit în faţa televizorului până când, a doua zi, va fi descoperit îngheţat în faţa unui televizor care era de fapt o cameră de filmat. Pe ecran, camera video surprindea „imaginea unui om pe jumătate aplecat şi cu ochii larg deschişi” (p. 76).

Şi tot ca imagine de reţinut este şi chipul Vaişei, cu ochiul stâng vedea doar în urmă, în trecut, iar cu cel drept, doar ccea ce avea să se întâmple în viitor: „Deşi ochii ei erau deschişi, ca la toţi văzătorii, Vaişa era ca şi oarbă”. „Această poveste nu are sfârşit, pentru că nu s-a găsit nimic pe lumea aceasta care să poată aduna ochii Vaişei, în aşa fel ca imaginea din ochiul drept să fie la fel cu cea din ochiul stâng”. Cititorul este pus într-o dilemă, dacă ar avea ochii Vaişei, fie vede trecutul, o foaie albă înaintea povestirii, fie vede cu ochiul drept viitorul, literele şterse, hârtia, cenuşa albă. Concluzia este tulburătoare: „Fie citeşti cu ochii Vaişei celei oarbe, fie această povestire e tot atât de efemeră pe cât de efemeră e această bucată de hârtie şi această lume care se ofileşte” (p. 107). Este şi premisa conceperii acestui volum de povestiri, o alternanţă între „oglinda exterioară” şi „oglinda interioară”, o receptare a două realităţi, cea imediată şi cea viitoare, în esenţă, ficţiunea unor realităţi.