Fertilitatea ambiguităţii şi fantasmele armoniei interioare

Hiromi Kawakami este una dintre cele mai apreciate romanciere japoneze, scrierile sale au fost recompensate cu premii internaţionale şi au devenit scenarii pentru cinematografie (Cele zece iubiri ale lui Nashino ecranizat în 2014). A debutat în 1994 în volum cu scrierea Kamisana (Dumnezeu). În 1996 publică nuvela Hebiwofumu (Când calci pe şarpe), pentru care obţine Premiul Akutagawa. Aceste repere din activitatea literară a scriitoarei ne-au îndreptăţit să observăm continuitatea unui stil care a individualizat-o în peisajul literaturii japoneze, în special al literaturii feminine, şi care se reconfirmă odată cu publicarea volumului Jurnalul unei nopţi nedesăvârşite, volum ce reuneşte trei nuvele. Prima aminteşte de debutul scriitoarei (Când calci pe şarpe), a doua nuvelă, Dispariţia, continuă atmosfera fantastică pentru a avea, cu a treia scriere, Jurnalul unei nopţi nedesăvârşite, imaginea sinteză a elementelor definitorii ale scrierilor fantastice. Astfel stilul lui Hiromi Kawakami devine definitoriu, iar lumea personajelor ei va avea un impact emoţional deosebit asupra lectorului, o lume care dublează realul, nelăsând ancorarea în fantastic să se producă, ci susţinând fluidizarea spaţiului şi timpului între cele două dimensiuni, a imediatului şi a imaginarului.

Prezenţa femeii-şarpe care se infiltrează în viaţa şi casa protagonistei, prezenţa dispăruţilor prin dialogul cu spiritul acestora şi crearea confuziei între personaje, iubirea descătuşată a unui tânăr pentru fata care se face ţândări, ajungând la dimensiuni minimale într-o atmosferă fantastică, în care ordinea este răsturnată, iar timpul devine timp continuu, acestea sunt subiectele-nucleu ale nuvelelor, susţinând definirea formulată de către criticul Adrian Marino: „orice raport fantastic distruge un echilibru preexistent, o stare anterioară de armonie ori stabilitate, înlocuită printr-un nou echilibru, ce i se substituie, şi care deschide posibilitatea unei noi rupturi” (Dicţionar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 661). Mecanismul producerii fantasticului urmează câteva etape, pe care scriitoarea japoneză le respectă în succesiune: dilatarea şi comprimarea perspectivelor şi proporţiilor (creatoare de micro- şi macroscopie, fenomene de minimalizare sau gigantism etc.), intensificarea observaţiei (ce imprimă realităţii aspecte halucinatorii), multiplicarea şi proliferarea obiectelor (generând o aglomerare a spaţiului).

Nuvela Când calci pe şarpe, apreciată de acum 30 de ani şi care a însemnat debutul scriitoarei, are şi astăzi aceeaşi forţă de persuasiune emoţională, ceea ce denotă valoarea ei literară. Într-o ordine a normalităţii, protagonista Sanada Hiwako poate sta de vorbă cu femeia-şarpe, pentru că „nu e niciun zid între noi”. Şarpele este întruparea mamei sale, nu a avut un dialog eficient cu ea în timpul vieţii şi proiectează acest dialog imaginar, gest compensatoriu pentru a nu mai resimţi singurătatea copilăriei. Sanada nu se transformă în şarpe, nu transgresează lumea imediată, dar la momentul trăirii intense şi la atingerea cuiva, acela se transformă în şarpe. E un transfer prin contiguitate, o apropiere spaţială, cu şarpele, şi temporală, cu mama sa aflată într-un alt timp. Femeia-şarpe generează un câmp energetic şi astfel casa „începu să tremure din toate încheieturile” (p. 63). Halucinaţia luptei cu întruparea fantastică este descrisă ca o luptă cu o hologramă: „Pe măsură ce pumnii mei se afundau mai adânc în ea, m-a cuprins din nou fascinaţia. (...) Îmi doream să se transforme în şarpe şi să se încolăcească în jurul meu”.

A doua nuvelă, Dispariţia, este constituită narativ pe procedeul intensificării observaţiei pentru a configura o realitate imprimată de halucinaţii: „în timpul dispariţiei, persoana în cauză vedea totul şi pe toţi, dar ceilalţi priveau prin ea”. Dispărutul este însă trist, pentru că nu mai are corp şi nu mai face parte din familie, este conştient că nu mai are identitate. Conştiinţa inconştientului e o altă temă de introspecţie psihologică la graniţa cu imaginarul.

Crearea unei lumi paralele are ca obiectiv detalierea unor credinţe, superstiţii, cutume despre ce îşi doreşte spiritul. Aceea este lumea-ţintă, o supradimensiune care dezvăluie cadre comportamentale, rigori impuse de credinţe în supranatural. În ambele povestiri, personajul principal este feminin. Sunt incluse în peisajul tenebros şi fiinţe fantastice: „nekoma, o făptură mică, cu mustăţi şi cu blană deasă pe picioare, pe braţe şi pe toată spinarea. Trăieşte printre blocuri de piatră şi stâlpii care alcătuiesc fundaţia casei” (p. 91). Şi şarpele casei este o permanenţă în universul locuit, transformarea acestor vietăţi în creaturi cu puteri exacerbate, multiplicarea acestora până la invadarea spaţiului casei contribuie la tensionarea atmosferei fantastice. Este, în esenţă, un alt procedeu al mecanismului producerii şi funcţionării fantasticului. Comprimarea proporţiilor este exemplificată prin micşorarea trupului logodnicei până la a fi cât un bob de grâu. Dispariţia fratelui mai mare din familia care este centrul acţiunii va fi catalizată prin substituirea acestuia de către fratele mijlociu, în final, dispar amândoi. Dar fata va rămâne cu imaginea dominantă a fratelui mare, atingerea acestuia va produce fenomenul de mărire, nu de micşorare, însemnând alterare a dimensiunilor ca semn al nepotrivirii.

Nuvelele cuprinse în volumul Jurnalul unei nopţi nedesăvârşite sunt centrate pe ideea de legături de familie, logodne, ritualuri de integrare, agregare, în esenţă nepotrivite, a unor motive din folclorul nipon (precum macac japonez). Tehnica naraţiunii fantastice de aglomerare a spaţiului este evidentă: şerpi care ies din toate ungherele, din toate sertarele, numărul oamenilor care merg în semicerc în semiîntuneric, voci ale obiectelor care domină atmosfera.

Hiromi Kavakami descrie şi include în arhitectura naraţiunii o nouă dimensiune a timpului, timp îndelungat: „Credeam că trecuse peste mine un timp îndelungat, dar când m-am trezit din somn, timpul era oprit. Şi fiindcă se oprise, chiar dacă ar fi trecut peste mine mult timp, însemna că acesta încetase să mai fie timp îndelungat. Părul fetei care mă însoţea îi crescuse până la brâu. Chiar dacă timpul era oprit, pletele ei tot crescuseră”(p. 126).

Transformările care conduc spre configurarea unor imagini fantastice sunt abil descrise: „În adâncul adâncului spre care mă scufundam se afla un număr infinit de zvârlugi. [...] mi-am privit mâinile: începuseră să se transforme în aripioare de peşte, iar picioarele erau şi ele pe cale să devină coadă. Când gândeam cu toată fiinţa mea că urăsc zvârlugile, aripile se transformau la loc în mâini, dar la orice şovăială redeveneau pe loc aripioare” (p. 140). Este raportul fantastic prin care starea anterioară de stabilitate este înlocuită printr-un nou echilibru, ce i se substituie şi care deschide posibilitatea unei noi rupturi, cum argumentase Adrian Marino. Este şi o ruptură în ordinea semnificaţiei care generează o situaţie provocatoare de confuzie, indecizie. Este „fertilitatea ambiguităţii” la care a făcut referiri şi Roger Caillois (În inima fantasticului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971). Şi în aceeaşi cheie este prezentat şi circuitul elementelor în natură, unind realitatea cu imaginarul: „După încă vreo câteva rotiri pe care le executară la dimensiunea de furnici, locuitorii pădurii se încolonară în şir indian, după care pătrunseră în corpul fetei şi dispărură înăuntru” (p. 178).

Este un tenebros circuit al elementelor în cadrele redimensionării spaţiului, de la miniaturizare la augmentare, invadarea spaţiului/ trupului. Este un exerciţiu de creare a atmosferei fantastice, cu decor specific, într-un timp liminal, miez de noapte şi creaturi fantastice.

Nuvelele din volumul Jurnalul unei nopţi nedesăvârşite sunt „poveşti neadevărate”, cum le-a numit autoarea în „Postfaţă”, plasate în ţinutul ficţiunii şi care se dovedesc a fi adevărate provocări şi ameninţări transgresive faţă de ordinea simbolică: „Ţinutul ficţiunii se află lângă ţinutul real, având şi teritorii care uneori se suprapun peste cel real. Ţinutul ficţiunii are o intrare îngustă, dar se întinde pe o suprafaţă incredibil de vastă”. Este zona fertilităţii ambiguităţii pe care Hiromi Kawakami o explorează într-un stil care îi va defini profilul literar în peisajul literaturii contemporane.