Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez căruia i s-a decernat, în 1968, Premiul Nobel Pentru Literatură. Ceea ce surprinde în tehnica romanescă a scriitorului, care şi-a dorit a fi pictor, este tocmai forţa detaliului într-un peisaj tradiţionalist, redând cadrul natural copiat parcă din stampele japoneze cu personaje serafice. Este un discurs romanesc lipsit de acţiune şi episoade dramatice. Şi totuşi, Frumuseţe şi întristare propune tocmai găsirea resorturilor psihologice menite să susţină o tensiune dramatică mocnită şi să descrie momentele ce vor explicita conjuncturi tragice. Este o textură narativă fină, în care Yasunari Kawabata introduce simboluri ale artei japoneze, ale mentalităţii tradiţionale nipone, cu axare pe farmecul feminin şi simbolistica pruncului. Impresionant ab initio este arta de a crea o tensiune difuză, ce se accentuază într-un crescendo, încât lectorul pare a nu-şi mai dori acţiune în configurarea destinului personajelor.

Dragostea dintre Thoshio Oki, un scriitor de 50 de ani şi Otoho Ueno, o tânără de 16 ani, propune un tablou de semnificaţii ale raporturilor interumane într-o societate conservatoare, o diferenţă de perspectivă generată de plasarea parcă la antipod a două generaţii reunite prin singurele sentimente ce se perpetuează în timp, dragostea şi reversul ei, ura. În orice început există germenele distrugerii, al morţii iminente. Scriitorul japonez ştie cum să deruleze firul narativ, nu într-o diacronie, tehnică previzibilă, nu prin succesiunea unor episoade care să conducă spre momentele-cheie, ci prin detalii simbolice generatoare de suspans: „tăierea” timpului în noaptea de An Nou este marcată prin ascultarea celor 108 bătăi de clopote, ceea ce semnifică dorinţa de purificare a sufletului, de curăţire de gânduri negre. Dorinţa de-a o revedea pe Otoko după decenii, acum o pictoriţă de succes, motivează călătoria bărbatului spre misterul feminin, erou sensibilizat de experienţa personală şi de harul de scriitor. În fapt, sunt două universuri de creaţie prin expresii diferite, având punct comun nevoia de a imortaliza frumuseţea de început şi deteriorarea ei prin întristare. Cauza acestei deteriorări este circumstanţa existenţială adusă în pragul paroxismului: Otoka va rămâne însărcinată, va pierde copilul, va avea o depresie post-traumatică, de care nu va putea să se vindece niciodată, pentru că îi va lipsi iubirea. Nu se va căsători, se va retrage într-o permanentă introspecţie psihologică manifestată artistic în pânzele sale. Apogeul va fi tabloul cu tema înălţării pruncului la cer. Oki are vârsta maturităţii care nu-l absolvă de tentaţia iubirii, este căsătorit şi nu va renunţa la soţie şi fiu, pentru că în mentalitatea japoneză valorile familiei sunt sacre. Elementul tensional, cel ce va avea funcţia reglatoare, dar nu în sensul regăsirii frumuseţii de-nceput, ci de catalizare a sentimentului de întristare, o cronicizare a neîmplinirii iubirii, este simbolul tentaţiei feminine, Keino, tânăra ucenică a lui Otako, iar răzbunarea, paradoxal, nu se răsfrânge asupra actanţilor principali, a acelora care nu au avut puterea de a conserva frumuseţea şi au deteriorat-o prin reculul în faţa vieţii pulsând de dragoste, ci asupra fiului lui Oki, Taichiro, un damnat la tristeţe încă de la declanşarea iubirii dintre Oki şi Otoko. Copil fiind, va resimţi tragismul dragostei mamei sale înşelate, tânăr, va fi atras de frumuseţea seducătoare a celei ce vrea să o răzbune pe maestra sa, finalmente este cel ce va muri în tentaculele pasiunii explozive, patologice. În aceasta rezidă arta romanescă a lui Yasunari Kawabata: detaliul existenţial este catalizat de simbolistica universului emoţional reflectat în pictura şi arhitectura japoneză. Floarea de prun pictată de Keito are două culori, roşu şi alb, antipodul trăirilor incandescente, puritatea şi pasiunea, iubirea şi întristarea.

Este o permanentă căutare a frumuseţii de-nceput şi un joc secund al relaţiei artă-realitate. Este o poveste-poem ce iradiază simboluri având ca axă omou. A tânji, a nu putea uita, a fi trist – acestea sunt sensurile idiogramei japoneze care defineşte atmosfera de mister al vieţii şi al morţii. Iar sursa misterului este trăirea timpului, care „se scurge la fel pentru toţi, dar fiecare om curge diferit în timp”. Timp-iubire-copil, iată triada care susţine tensiunea discursului narativ. Cea mai importantă antologie de poezie japoneză veche, Manyoshu a perioadei Nara (sec. VIII), are printre temele importante şi tema iubirii pentru copil: „Tot argintul şi aurul vostru,/ Bogăţia de giuvaericale/ La ce-mi folosesc?/ Tezaur mai de preţ decât acestea/ Îmi sunt copiii,/ Astfel glăsuiesc eu.” Este şi durerea celor doi protagonişti: Otako a pierdut copilul, Oki îl va pierde şi el, iar Keino, care ar fi trebuit să fie întruchiparea copilului-adolescent, ipostază a candorii şi purităţii la vârsta primei iubiri, se dovedeşte a fi germenele răzbunării. Rămân ca un ecou versurile poetului Bosho (1690), invocate ca un leit-motiv al romanului: „Boarea răului/ Pe un chimono roşiatic/ Răcoarea înserării.”

Argumentul acordării Premiului Nobel lui Yasunari Kawabata fost „pentru măiestria literară care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez”. Romanul Frumuseţe şi întristare pare a fi creaţia japoneză numită, sugestiv , rulou narativ pictat: este pictat în culori vii şi desfăşoară istorii în tablouri succesive. Pare un emaki cu imagini simbolice dublate de text (kotoba-gaki), povestea-pictură în tuşe groase despre frumuseţea mistuită de întristare, un mister ce te urmăreşte la finalul lecturii.