Radiografia comunismului românesc este o temă supralicitată în ultimii ani, cu un istoric mult mai incitant înainte de 1989, prin romane de referinţă ca Feţele tăcerii, Cel mai iubit dintre pământeni sau Bunavestire, recent prin Cei morţi înainte de moarte. După 1990, subiectul este consumat masiv în jurnalismul de proximitate şi în anchete documentare, care au conferit aura de istorie a terorii şi de memorial al durerii. Surprinzător este faptul că romanul lui Gabriel Ghifu, Punct şi de la capăt , se încadrează în temă, dar o rezolvă într-un mod care-i asigură nota de originalitate şi primatul unei construcţii narative bazate pe sentimentul contrastului tragic şi pe regresiunea temporală.

Punct şi de la capăt este romanul scrierii unui roman în dublă accepţiune: experimentul narativ al construcţiei unui corpus ideatic din fragmente repovestite şi reluate prin tehnica binecunoscută cinematografică a recompunerii cadrelor din frânturi de secvenţe semnificative, care, în final, vor constitui suportul semantic al noii construcţii rememorative, şi arta construirii romanului prin cercuri narative (nu neapărat concentrice) prin tehnica punct şi de la capăt. Finalmente se obţine o imagine-vitraliu a unei epoci, în care se poziţionează poveşti de viaţă ce s-au intersectat şi s-au determinat reciproc.

„Acomodarea în infern” (afirmaţia profesorului cu vârstă matusalemică, Bazil Dumitrescu, o acomodare între securişti şi mediocrii virulenţi) este leit-motivul acestui roman, ce-şi derulează firele narative spre reconstituirea istoriilor personale ale protagoniştilor. Un jurnalist (cu speranţa de a deveni romancier) este solicitat de prietenul său, doctorul Deleanu, de a descoperi identitatea părinţilor biologici (aflase că a fost înfiat, părinţii adoptivi refuzând a-i dezvălui până în ultima clipă acest adevăr). Liantul poveştilor este profesorul bătrân, care are o forţă spirituală şi vitală de invidiat şi care, pe măsura dezvăluirii celor zece poveşti-cadru, se va consuma fizic până la graniţa cu dispariţia, nu înainte de a transfera duhul povestirii jurnalistului investigator. Doi tineri, aparent prieteni, Octavian Cadar şi Damian Bordea, vor iubi aceeaşi tânără, Vera. Octavian este personajul pozitiv, cel ce-şi va păstra verticalitatea ideilor sale şi nu va ceda sub teroarea detenţiei, Damian este spiritul malefic, cel ce va deveni omul partidului, va institui un program de reeducare prin tehnica torţionarilor. Vera va naşte un băiat, după o relaţie cu Damian şi un episod pasager cu Octavian. Doctorul Deleanu nu va afla niciodată cine este tatăl biologic. Vera va muri la naşterea copilului. Povestea tinerilor este succedată, într-o răsturnare temporală, de povestea adolescenţilor. Vera va veni în vacanţă în orăşelul Limanul de Sus (posibil Calafat, loc al naşterii scriitorului Gabriel Chifu), îi va cunoaşte pe Octavian şi pe Damian. În acelaşi an, profesorul Bazil Dumitrescu, într-o şcoală de vară constituită datorită pasiunii sale pentru cultura generală a liceenilor şi ideilor sale partinice (Garda de Fier) va propune înscrierea pe o listă de aderare la convingerile legionare. Cel ce va scrie lista va fi şi denunţătorul grupului. Octavian a refuzat înscrierea pe listă, dar Mărinică Slabu, cel ce s-a îngrijit de redactarea listei, va face o adnotare: au mai participat şi… Pe baza acestei liste vor fi închişi Damian, cel ce se va demoniza, Octavian, care nu va ceda torturii, profesorul Bazil Dumitrescu, cel care va fi închis şi eliberat prin intervenţia denunţătorului. Finalul este deductibil: ancheta nu va determina cine îşi asumă paternitatea, jurnalistul va folosi poveştile pentru viitorul său roman. Damian vrea să schimbe realitatea „după chipul şi asemănarea” sa. Va fi executat în închisoare, i se va înscena că este agent infiltrat, pentru că devenise un pericol pentru sistem, prin asumarea patologică a statutului de călău.

Destinele se conturează din acumulări de detalii, tehnica punct şi de la capăt asigură naraţiunea în cascadă. Ceea ce este cu adevărat remarcabil în acest roman, al încriminării torturii în lagărele de la Piteşti şi Râmnicu Sărat, este tehnica portretului şi construirea unei naraţiuni susţinută de duhul povestirii. Triunghiul amoros, în aparenţă substrat al poveştii (Damian, Octavian, Vera), va fi înlocuit inspirat cu triunghiul unor destine reprezentative pentru epocă: Damian Bordea (destin ce face trimitere la cel al lui Eugen Ţurcanu) va sfârşi datorită propriului experiment (tehnicile torţionarilor fiind: tortura, demascarea interioară, demascarea publică şi umilirea publică), profesorul Bazil Dumitrescu (posibile trimiteri la I.D. Sârbu sau N. Steinhart), cel ce supravieţuieşte detenţiei şi convieţuieşte cu sistemul, Octavian Cadar, cel ce nu va ceda şi va plăti această verticalitate a spiritului său prin eliminarea din societate, marginalizare care îl va ucide cu adevărat. Această tortură post detenţie, reflex al aceluiaşi regim opresiv, este mult mai eficientă. Efectele se constată după decenii în noua configurare politică a societăţii. Gabriel Chifu chiar propune o corecţie a evoluţiei istorice şi introduce ca element de neregăsit în istoria românească postdecembristă câştigarea alegerilor de către Partidul Ţărănesc, imaginea lui Corneliu Coposu rămânând emblematică (numai că liderul ţărănist va muri cu câţiva ani înainte de alegerile prezidenţiale).

Sensul povestirii este dinspre prezent spre trecut, dar nu într-o cronologie răsturnată, ci printr-o regresiune temporală semnificativă, care va potenţa enigma destinelor în evoluţie. Povestea şi duhul poveştii (pilonii naraţiunii) recompun un tablou al unei epoci prin defilarea unor personaje – umbre, ce prind contur cu fiecare re-întoarcere în trecut.

Sentimentul contrastului este dominant în receptarea poveştilor şi a personajelor. Damian are un chip frumos, dar evoluţia sa psihologică atinge patologicul, va fi un torţionar care va sfârşi ucis chiar de tehnica sa. Octavian este personajul pozitiv, care va supravieţui detenţiei, dar se va consuma în anonimat, va fi redus la statutul unei umbre, un dublu al său (este cel ce va experimenta dedublarea, va avea puterea de a suporta ostracizările prin forţa spiritului de teleportare într-un spaţiu benefic, o trăire iluzorie a unei stări, care îl va salva de la suferinţa fizică). Este un evident contrast, cel mai puternic conturat. Suferinţa omului deosebit generează un sentiment de tristeţe, tragedia, susţinea Wilhelm von Humboldt comentând Hermann şi Dorothea de Goethe, ne învaţă să iubim mai puţin viaţa, ne arată faţa urâtă a ei. „Răul, ca minciună originară a spiritului, poate fi interesant pentru inteligenţă şi fantezie, dar va trezi cu necesitate chiar şi în această formă, cel mai puternic dezgust “, afirmă şi Karl Rosenkranz (O estetică a urâtului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p.279). Este sentimentul contrastului tragic susţinut de derularea unor destine la limita dintre bine şi rău. Femeia este liantul dintre bine şi rău. Ea alege, ea respinge, ea continuă destinele frânte, ea moare între bine şi rău. Ţinta tehnicii torţionarilor era de a transforma pe cel mai bun „în cel mai rău”, generând o „spaimă metafizică”. Bordea este „îngerul demonizat”. Doctorul, copilul Verei, este al lui Bordea (al răului) sau al lui Octavian (al binelui)? O întrebare fără răspuns pentru a tensiona discursul narativ. În acea epocă „toată lumea a fost torturată şi toată lumea a fost călău” (p. 189). „Vor să trăim de vii moartea” (p.117), spune Octavian care „trăia în miezul răului”, într-un spaţiu unde se înlocuieşte „tăcerea ucigătoare cu liniştea ziditoare“ (p. 120) şi unde „călăul se spovedeşte victimei”. Cel mai enigmatic profil din perspectiva contrastului tragic este însă gardianul, cel care sfârşeşte prin a se spovedi victimei, generând un amestec de sentimente (preţuire şi compasiune). Destinul lui Octavian este ilustrativ pentru configurarea contrastului tragic: „Fusese un om obişnuit. Prin suferinţă devenise el însuşi”. Rezultatul acestui sentiment al contrastului tragic este sugestiv exprimat: „să înveţi starea de seninătate-în-nenorocire”.

Arta construirii şi compunerii arborescente a romanului se desfăşoară prin tehnica punct şi de la capăt, poveştile disparate la repovestire se recompun după spiritul „noii case” în care se va opri „duhul povestirii”.

Romanul în tehnica anchetei (consacrat de Noul Roman francez) este re-scris din perspectiva regresiunii temporale, cu fracturi temporale şi cu axare pe generarea sentimentului de contrast tragic. Pendularea între bine şi rău, în esenţă structura bogomilică a omului, este rezolvată prin des-creştere până la atingerea esenţei.

Romanul Punct şi de la capăt impune o tehnică de construcţie narativă cu o convingătoare forţă epică, susţinută de tensiunea dramatică a reprezentării, un mod de a recompune o realitate marcată de malefic şi salvată de asumarea stării de seninătate-în-nenorocire.