Romanul Bonjour tristesse al scriitoarei franceze Françoise Sagan a fost un real succes din momentul lansării: autoarea avea 19 ani, subiectul romanului se plia pe fondul acţiunilor de emancipare a femeii, confruntarea între vocea auctorială şi personaj era o suprapunere evidentă de vârstă şi viziune asupra vieţii (adolescenţa la timpul tentaţiilor şi al excentrităţilor pentru ieşirea din anonimat), romanul va fi laureat în primăvara anului 1954 cu Premiul Criticii. Istoria acestui roman va cunoaşte o ascendenţă uluitoare ca impact la public: în 2011 se vânduse deja în 2 milioane de exemplare, a fost inclus pe lista „O sută de cărţi ale secolului”, selecţie realizată de către Franc şi Le Monde în 1999, va fi subiectul filmului cu acelaşi titlu din 1958, va avea două versiuni de televiziune (1965, 1995) şi un scenariu radiofonic (2014). Françoise Sagan a făcut parte din Nouvelle Vague, succesul ca scriitoare fiind într-o complementaritate uluitoare cu viaţa sa personală, marcată de incidente şi scandaluri. În 1985 a fost recompensată cu Premiul „Prinţul Pierre de Monaco” pentru întreaga sa operă.

Bonjour tristesse recompune, din perspectivă psihologică, universul de trăiri ale adolescentei Cécile, cea care, alături de tatăl ei, avea libertatea deplină, atât de dorită, într-o vacanţă pe Coasta de Azur. Tatăl va fi în compania unei tinere seducătoare, ea însăşi adepta unei vieţi libertine. Intriga se complică prin apariţia unui tânăr, Cyril, şi a unei distinse doamne la vârsta maturităţii, care îl va seduce pe tatăl lui Cécile. Naraţiunea se va derula în sensul restabilirii unui echilibru emoţional şi moral, Anne şi Fernard vor hotărî să se căsătorească, iar Cécile, la insistenţele viitoarei mame vitrege, se va întoarce la studiu pentru susţinerea bacalaureatului. Tentaţia extravaganţei şi a intrigii generatoare de dezechilibru emoţional o vor determina pe Cécile să o instige pe Elsa să se întâlnească din nou cu tatăl său. Anne va vedea scena şi se va hotărî să plece în noapte cu automobilul pe un drum periculos. Va avea un accident, finalul neputând stabili dacă a fost sinucidere sau imprudenţă la volan soldată cu deces. Cécile şi tatăl se reîntorc la viaţa dinainte, de libertate şi libertinaj, însă fără jovialitatea trăirilor anterioare experineţei dramatice. Subiectul romanului a scandalizat lumea literară a vremii prin dezinvoltura cu care se propunea adulterul, viaţa libertină a tinerilor, finalul unei disperări, suicidul.

În debutul romanului, naratoarea defineşte cu eleganţă tristeţea nobilă şi se declară în dificultate de a denumi noua formă de tristeţe, după ce cunoscuse doar „amărăciunea, regretul şi, mai rar, remuşcarea” (p.9). Roman psihologic, eroina fi va plasată central şi din această poziţie va interpreta acţiunile marcate emoţional de ceilalţi protagonişti. Este o permanentă comparaţie cu celelalte destine, pentru că Cécile este la momentul de criză, când modelele propuse şi cele alese îşi dispută prioritatea. Ceea ce surprinde ab initio este sentimentul dominant de tristeţe, cu toate că personajele sunt în permanentă căutare a fericirii exuberante. Arta narativă a autoarei este susţinută şi de această permanentă pendulare între deziluzie şi fericire, între momentele de speranţă şi de disperare, finalizate cu un sentiment greu de definit: tristeţea.

Romanul a fost considerat şi roman existenţialist, în sensul definit de Jean-Paul Sartre, „omul este condamnat să fie liber”, liber să aleagă. „Infernul este în ceilalţi” – este aserţiunea care induce starea de nelinişte şi motivarea că indiferent ce ai fi ales, nefericirea va fi dominanta destinului. Pentru Cécile infernul este Anne, cea care îi impune un comportament echilibrat. Anne reprezintă echilibrul maturităţii, în timp ce tatăl, căutarea disperată a prelungirii vitalităţii şi tinereţii. Între aceste extreme se plasează Cécile, tentaţia insolitului şi a interzisului specifice fazei de început a iubirii carnale. Echilibrul Annei este însă generat de disperarea împlinirii destinului prin căsătoria tardivă, ultima sa perioadă de fericire, după care se instalează tristeţea vârstei, a maturităţii. Maturitatea este tristă, acreditează Françoise Sagan. Bonjour tristesse este adresabilitatea afectuoasă a vârstei de dincolo de jovialitate, complicitatea interioară şi spaima de singurătate sunt coordonatele esenţiale ale fondului emoţional al lui Cécile. Le va căuta în comportamentul celor din jur şi îşi va motiva astfel atitudinea care va duce la tragedie: sinuciderea. Pe acestea se construieşte şi intriga, naratoarea va destructura o ambianţă a frivolităţii şi a bucuriilor mărunte, dar scapă de sub control acest joc cu aparenţele, care trebuia să conducă la o viaţă dincolo de canoanele moralităţii, susţinută de mici compromisuri. Moartea Annei învinovăţeşte. Narator şi personaj principal, Cécile are un discurs subiectiv cu evidente trimiteri autobiografice. Întoarcerea în trecut, ca procedeu narativ de referinţă, va genera o ascendenţă a dramei şi de augumentare a sentimentului de vinovăţie. Tristeţea este descoperită în tumultul vieţii, va fi obstacolul în restabilirea normalităţii în relaţiile interpersonale şi va conduce la însingurare. Sunt câteva complexe bazate pe tristeţe: disperare şi tristeţe, învinovăţire şi tristeţe, jovialitate şi tristeţe. Efectul narativ final vizează vina tragică şi eliberarea de suferinţă, o asimilare a tragicului care conduce la adaptarea la un climat viciat de sentimentul tristeţii. Este un clar obscur generator de confuzii, ieşirea din această atmosferă apăsătoare fiind prin împăcarea cu sine.

Amintirea trecutului este întâmpinată cu formula dezinvoltă: Bonjour tristesse!