Poetă, prozatoare şi traducătoare, Silvina Ocampo este un nume reper al literaturii argentiniene. Destinul său literar va fi marcat de trei evenimente culturale de excepţie, momente care vor conta în consacrarea numelui său: se integrează grupului literar creat în jurul revistei literare Sur, sora sa, Victoria Ocampo, fiind chiar fondatoarea celebrei reviste; împreună cu Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares coordonează Antologia literaturii fantastice şi Antologia poeziei argentiniene şi va obţine un succes remarcabil prin publicarea volumului Furia şi alte povestiri (1959). Apetenţa pentru artă şi pentru literatura fantastică o determină să ancoreze în atmosfera fantastică a povestirilor de mici dimensiuni, cea în care arta trebuie să genereze irealitatea unei lumi, altfel recognoscibilă. Povestirile sale incită la reiterarea ritualului lecturii datorită potenţialităţii limbajului, secvenţelor narative aparent trunchiate în evoluţia poveştii.

Literatura fantastică, în esenţă, este dificil de tradus, pentru că stratificările imaginilor sugerate de cuvintele selectate tocmai pentru polisemantismul lor sunt o adevărată provocare pentru traducător. Cursivitatea textului, chiar muzicalitatea secvenţelor narative (muzicalitate dorită în mod special de autoare) şi subtilităţile semantice relevate cu naturaleţe se datorează traducătorului. Finalmente, volumul Silvinei Ocampo are plus valoare literară într-o traducere în româneşte, realizată de Lavinia Similaru, care asigură toate atuurile reîntoarcerii la lectură.

„Nu iubim oamenii pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ne obligă să fim”. „Dragostea, la fel ca ura, nu este perfectă” (p.15). „(...) exilatul care caută moartea găseşte ceea ce înainte nu cunoscuse: absenţa durerii într-o lume străină” (p.17). Sunt doar câteva reflecţii cu valoare aforistică. Povestirea „Continuarea” aduce un prim element de structură fantastică: suprapunerea planurilor. Este o purificare prin scrierea unei confesiuni. Este o scrisoare despre o scrisoare, o cascadă de imagini care limpezesc gândirea şi astfel deschiderea orizontului conduce la „continuare”.

Povestirile Silvinei Ocampo sunt triste, caută „ieşirea la lumină”, decupajele în manieră cinematografică sunt doar repere pentru un film al vieţii, nu sunt momente de reflecţie pentru „ieşirea din labirint”. „Casa de zahăr” se construieşte pe tehnica substituirii. Rămâne întrebarea: cine este victima? Cristina, pentru că a furat viaţa Violetei, sau Violeta a cărei viaţă se transmite Cristinei? Este o stranietate a transformărilor personalităţii personajelor. Tehnica o vom regăsi şi în „Cea din urmă seară”.

Povestirea „Obiectele” deschide perspectiva unui mecanism de redundanţă revelator: de obicei se trece de la structura vidă la structura plină. Silvina Ocampo structurează atmosfera de la nefiinţă la fiinţă, de la natura statică la natura vie, de la imortalizare la viaţa trepidantă marcată de malefic cu dorinţa de ieşire la lumină. Şi, mai ales, trecerea de la închis (moarte) la deschis (dorinţa de evadare dintr-un spaţiu morbid). Recuperarea obiectelor pierdute înseamnă timp consacrat pentru iluzii, privitul intens deformează obiectele. Pierderile nu recuperează şi bucuria pe care o declanşa cândva posesia obiectelor. O a doua viaţă a obiectelor nu mai este posibilă decât dincolo de realitate, în Infern.

Frica este sentimentul generator de fantastic, straniu, macabru. Povestirea care dă titlul volumului este cea mai reprezentativă pentru genul fantasticului. Spirit malefic, filipineza nu are nume. Prietena ei este Lavinia. Ambele se costumează în îngeri. Lavinia moare pentru că filipineza dă foc aripilor de înger. Mărturisirea este însoţită de zgomotul tobei făcut de copilul ei. Îl va ucide sufocându-l. Frica şi gradualitatea fricii – iată motorul naraţiunii. Pe Lavinia filipineza o va înfricoşa, apoi se vor împrieteni, la final îi va da foc. Pe narator îl va atrage prin misterul destinului ei, îl va menţine în atmosfera de stranietate şi îl va părăsi, lăsându-l în compania copilului cu vădite tulburări de comportament. Frica se declanşează după săvârşirea crimei prin povestirea întâmplărilor. Frica nu este indusă ascendent în derularea naraţiunii, ci la final, în ultimele fraze. Este o povestire cu final închis, dar cu perspectiva fricii deschisă. Tenebrosul se construieşte însă crescendo în povestirea „Călăul”: din sicriu se înalţă vocile celor ce au murit prin tortură. Un tehnician reglează sunetul. Este un lugubru generat de sonoritatea imaginilor descrise. „Vorbe la telefon” continuă tehnica descrierilor macabre, de această dată prin povestea unui incendiu (în fapt a unor chibrituri, ca substitut simbolic).

În povestirile Silvinei Ocampo personajele mor sau agonizează, sunt în stare de veghe sau visează. Obiectele sunt investite simbolic, sunt în penumbră, ca la final să devină elementul declanşator al tragediei. Atmosfera fantastică se susţine prin confesiune, monolog interior, secvenţe epistolare, sunete venite dintr-o altă lume. Vocea auctorială este când feminină, când masculină, aceeaşi tehnică a alternanţei care generează suspansul. Naratoarea intră şi iese din rol cu dexteritatea jonglerului cu făclii.

„Creaţia” este declarată „povestire autobiografică”. Prin reducţie simbolică sunetele sunt creaţiile succesive care conturează opera. Opera are circulaţie internaţională şi se reţine ca o melodie din sunete care identifică autorul. Elementele de identificare sunt: melodicitatea, compoziţia, stilul. Imaginea creatorului se conturează prin ecourile operei sale. Analiza volumului ar trebui să pornească din acest punct. Ne întoarcem la fiecare povestire pentru a surprinde sunetele care se armonizează, conferind melodicitate întregului. Volumul este din această perspectivă o spovedanie, mărturisire, conversaţie, amintire spusă cu voce interioară. Toate se convertesc într-un monolog interior format din secvenţele unei partituri care produc, în derularea lor, efectul de defulare: „Să fii iubită nu-ţi aduce fericirea, să iubeşti te face fericită”. Silvina Ocampo face tăcerile locuibile. Astfel se conturează monologul interior. Este, deopotrivă, plăcerea de a se juca cu sunetele. Prin muzicalitatea lor se apropie de oameni, convinsă fiind că răul este ritmul altora.