Scriitor prolific, Patrick Modiano este preocupat în romanele sale (care i-au adus numeroase premii importante, culminând cu Premiul Nobel din 2014) de universul interior al personajelor, axa de identificare fiind Un pedigree (Gallimard, 2005). Conferind o structură mult mai complexă tehnicilor narative, dar având ca model Livret de famille (1977) al lui Georges Simenon, Patrick Modiano adoptă stilul literar al jurnalelor de restituire a elementelor de identificare a particularităţilor aparent comune ale unei vieţi în căutarea definirii propriului destin. Această călătorie interioară spre descoperirea de sine va fi de regăsit şi în romanul Călătorie de nuntă. Călătoria iniţiatică a identităţii se va derula pe două planuri, care nu par a se intersecta. Vom constata, la final, că au acelaşi suport al declanşării tribulaţiilor interioare: conflictul cu sine şi cu o lume prin care protagonistul este obligat sau se obligă să călătorească pentru regăsirea motivaţiei de a continua drumul în viaţă.

Jean B. este un explorator (în dublă accepţiune, ca profesie şi ca pasiune, în două planuri, interior şi exterior). Va afla că la hotelul unde era cazat s-a sinucis o femeie, Ingrid Teyrsen, pe care o cunoscuse cu aproximativ 20 de ani în urmă, când aceasta, împreună cu soţul ei, Rigaud, îl luase cu maşina în timp ce făcea autostopul spre Saint Tropez. Derularea naraţiunii este cu „trecere peste axă”, cu o alternanţă temporală marcată de evenimentele din vieţile protagoniştilor, autorul însuşi fiind un personaj determinant al tramei. Fără un parcurs narativ cursiv, fără o intrigă dominant generatoare de episoade, romanul Călătorie de nuntă pare a restitui două destine aflate într-o derivă permanentă. Ingrid fuge de acasă la 16 ani, va pleca în lume dintr-o lume a conflagraţiei mondiale împreună cu Rigaud. Va fi un mod de salvare dintr-o lume a războiului şi va eşua într-o lume a fantasmelor, trăită compensatoriu prin visare şi călătorii în spaţii generatoare de semnificaţii liniştitoare. Jean B. va avea acelaşi destin. Va călători şi, mai ales, va fi atras de misterul acestei sinucideri. Va încerca să afle amănunte despre viaţa celor doi, va povesti episoadele trăite împreună, va încerca să surprindă elementele declanşatoare ale dramei interioare. El însuşi nu se regăseşte. Ştie de adulterul soţiei sale, se cazează la hoteluri de la periferia Parisului (extremităţile oferă perspectiva departelui, plasarea în această zonă este un obiectiv al unei tehnici de observare obiectivă, evaluativă şi de introspecţie psihologică). Întâmplările de la Saint Tropez din compania celor doi, reîntâlnirea cu Ingrid peste trei ani, observaţiile superficiale făcute în documentare vor fi universul de evenimente care va constitui substanţa narativă a romanului.

Patrick Modiano ştie să creeze atmosfera misterioasă. Călătoria de nuntă este timp de o viaţă. Soţia sa ştie că el a murit în expediţie. Naratorul are o convingere pe care îşi clădeşte romanul circular: „…umblăm mereu prin aceleaşi locuri, la momente diferite, şi, în ciuda distanţei dintre ani, până la urmă ne întâlnim” (p.131).

Romanul este o amplă povestire „rotativă”, construită pe alternanţa de timp şi spaţiu. În acest carusel se proliferează din lumini şi umbre destinul personajelor. Imaginea de ansamblu va fi definită de fragmentele de istorie personală, aparent nesemnificative. „La drept vorbind – declară autorul –, nu mi s-a părut niciodată că scriu romane, ci că visez crâmpeie de realitate pe care încerc apoi să le potrivesc într-o carte”. Doar actul sinuciderii face ca tensiunea discursului să se menţină. Este, în esenţă, o deconstrucţie cronologică. Iar totul pare a se derula ca un ceas al memoriei: fiecare episod e ca o piesă din angrenajul interior al ceasului. Memoria reţine doar pentru ce era importantă piesa, nu detalii. Autorul nu construieşte, ci reconstruieşte. Coordonatele impulsurilor de creaţie sunt plonjarea în trecut şi dorinţa de a face să funcţioneze amintirea ca un ceas de epocă, ale cărui secrete de construcţie le ştie doar autorul. Nu este doar o atmosferă de mister, este şi una de confuzie: „Nu mai există graniţe între anotimpuri, între trecut şi prezent” (p.144). Este un prezent locuit de trecut, este ca o fugă spre viaţă din perspectiva morţii.

Patrick Modiano are abilitatea de a jongla cu timpul şi spaţiul, contrapunctele şi memoria selectivă sunt motorul clipei conştiinţei născânde. „Puţin contează împrejurările şi decorul. Sentimentul acesta de gol şi de remuşcare te copleşeşte, într-o bună zi. Apoi, ca o maree, se retrage şi dispare. Dar până la urmă revine cu şi mai multă putere şi Ingrid n-a mai putut scăpa de el. Nici eu” (p. 181). Finalul romanului deconspiră sentimentul de identificare a naratorului cu destinul personajului misterios. Capcanele memoriei fac jocul de lumini şi umbre, iar ceasul memoriei arată acelaşi timp: al trăirilor derutante sub soarele torid al verii, ca singur anotimp al căutării iniţiatice a identităţii.