Romanul Marea, dimineaţa al scriitoarei Margaret Mazzantini a însemnat încă un succes în palmaresul autoarei. După romanele Ligheanul de zinc (distins cu premiile Selezione Campiello şi Rapallo Carige) şi Nu te mişca (deţinător al celor mai prestigioase distincţii italiene, Premiul Strega şi Premiul Grinzane Cavour), Marea, dimineaţa surprinde publicul şi critica literară, iar autoarei îi sunt decernate Premiile Pavese şi Matteotti. După o remarcabilă carieră artistică în teatru, cinematografie şi televiziune, după călătorii în ţări europene în căutarea unui spaţiu, unde familia sa să se stabilească, Italia devine locul de consacrare şi subiect al scrierilor sale. Din această succintă prezentare reţinem peregrinările în căutarea unui loc menit să-i definească profilul, aşteptările, un loc predestinat, înţelegem. Acelaşi fior al căutărilor unor locuri cu valoare de identificare îl regăsim în romanul Marea, dimineaţa.

Autoarea pune în oglindă două destine şi alege, nu întâmplător, două personaje masculine, un copil şi un adolescent. Tot în oglindă sunt aşezate şi două cupluri mamă-fiu, caracterizate de acelaşi îndemn: „trebuie să găseşti un loc în tine, în jurul tău. Un loc care să ţi se potrivească. Care să-ţi semene, cel puţin în parte” (p. 53). Romanul Marea, dimineaţa este un roman al aşteptărilor şi nu are nimic sentimental, romantic, din ceea ce am intui după citirea titlului: nu este imaginea liniştită a contemplaţiei pe malul mării, nu este linia orizontului, cea care să genereze relaxare şi linişte interioară. Este marea dimineţilor cu speranţa zdrenţuită de tumultul istoriei, este marea care separă şi care poate uni destine aflate la răscrucea epocilor istorice. Este conflictul între civilizaţii şi destinul trist al emigranţilor, al refugiaţilor din faţa tăvălugului istoriei. De aceea, dimineaţa, marea deschide perspectiva unei lumi a neliniştilor şi a visului de statornicie într-un loc care să definească destinul privitorului. Iar deşertul este provocarea. Oaza este doar un crâmpei dintr-o viaţă la limita tragediei.

Farid şi Vito, personajele masculine, trăiesc în lumi diferite. Farid este legat de deşert, de viaţa strămoşilor săi beduini, deşertul este imaginea copilăriei, dar din care trebuie să plece pentru că a izbucnit războiul. Fuge împreună cu mama sa spre mare, se vor urca împreună cu alţi emigranţi pe o barcă a disperării, de unde Farid va vedea pentru prima dată marea dimineaţa, agonizând însă până la moartea din cauza setei. Impresionantă este imaginea mamei sale, Jamala, care îi umezeşte buzele cu buzele sale în speranţa că astfel copilul va rezista morţii iminente. Învăţaseră că în deşert Dumnezeu înseamnă apă şi umbră. Pe mare, emigranţii îşi pierd rădăcinile, identitatea şi, departe fiind de locul care îi defineşte, se vor afla departe şi de Dumnezeu: nu vor avea nici umbră, nici apă. Autoarea ştie cum să creeze apogeul suportabilităţii stării de spaimă în deşert şi va decupla tensiunea prin definirea deznădejdii. Este tehnica ştiută a contrapunctului cu alternanţa de planuri narative. În sens invers marea este traversată de familiile de italieni care se vor stabili în Libia, făcând deşertul locuibil. Povestea bunicilor lui Vito este cea care dă substanţă poveştii emigranţilor. Bunica Santa, plecată din Genova şi ajunsă în Libia cu valul de emigranţi din 1938, împreună cu bunicul Antonio, cel ce părăsise Sicilia şi se stabilise la Tripoli, vor lucra într-un atelier de făcut lumânări. Ceara rafinată devenea din galbenă neutră şi inodoră şi o numeau culoarea tăcerii. Angelina se va naşte arăboaică. Pentru 13 ani va fi arăboaică, după care familia se va întoarce în Italia. Angelina va reveni la Tripoli împreună cu fiul său Vito în căutarea imaginilor care o definiseră la un moment dat. Nu va mai regăsi nimic din ceea ce altădată semnificase viaţa sa. Tristeţea dislocării dintr-un loc transformă chipurile dându-le culoarea tăcerii. Călătoria înapoi la Tripoli este călătoria în sens invers, este lumânarea ce se apleacă sub greutatea destinului neîmplinit, pentru că destinul emigrantului este trist, iar adevărata condamnare este însingurarea ce culminează cu singurătatea morală. După 40 de ani, Angelina îşi retrăieşte destinul şi rămâne aici secerată de o rafală de gloanţe.

Este istoria refugiaţilor, este sentimentul de minoritate, de alungat, este marea disperării.

Margaret Mazzantini face jocul disperării cu seninătatea acceptării unui destin damnat. Este jocul care amestecă două momente distincte ale aceleiaşi istorii. Îmbină subtil muzica rarefiată a textului şi seriozitatea, chiar dramatismul vieţii de refugiat. Augmentează imprevizibil percepţia spaimei secrete emanată de lucrurile care identifică un spaţiu al dislocării iminente. Pare o epurare a atmosferei prin elementele de tradiţie şi impresia creată este de liricitate care transgresează dramatismul clipei istorice şi personale. Între arabescuri se infiltrează reflecţii tragice reunite sub sintagma culoarea tăcerii.

Vito este cel ce împlineşte un vis, al emigrantului. Disperarea îl face să simtă profunzimile vieţii şi se produce triumful asupra destinului ostil. Nu a lăsat să-i fie distrusă interioritatea, se salvează distanţându-se de starea de veşnică pendulare între un ţărm şi altul al mării care desparte. De la New York o sună pe mama sa, Angelina, cea care, chiar în acea clipă, va fi secerată de o rafală de gloanţe. Este o sugerare a finalului poveştii, o deschidere de perspectivă spre un ţărm de mare, o altă dimineaţă a unei alte vieţi. Efectul este profund: viaţa interioară este înălţată prin suferinţă şi prăbuşire (Farid, copilul, moare pe mare de sete, Jamala, mama, îşi ţine copilul mort în braţe sub soarele dogoritor, Angelina moare sub rafalele răzleţe ale unui război nedrept); Vito, adolescentul, păstrează ceea ce are mai bun spiritual de la mama sa (tatăl îi părăsise), va înfrunta orice primejdie până la găsirea locului care să-l definească: cel al unui emigrant integrat într-o nouă lume. Este un efect de înălţare în tot dramatismul vieţilor aşezate în oglindă, amplificând astfel imaginea unei lumi la marginea mării. Marea, dimineaţa defineşte tragicul exhaustiv, cel dus până la capăt şi care lasă suferinţa să domine planurile narative.

Margaret Mazzantini defineşte subtil tragismul care trece prin dezolare, abrutizare, moartea fizică sau spirituală şi se stinge în vindecare prin reconfigurarea destinului.